sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Vieţi mici suflete pe potrivă

Vieţi mici suflete pe potrivă –
să salvăm ceva spuneam
totuşi farfuriile chinezeşti din sertare
scrisorile de amor primul dinte al copilului
schimbat într-o zi de vineri 13
totuşi costumul meu negru de mire
uite încă la rever floarea tandră de lămâiţă
totuşi praful acesta preţios
aşternut peste jartiera ta roz
dumnezeule ce frumos mirosea
coapsa ta a levănţică străveche
între pliurile buzelor tale secession şi
cizmele mele de Cordoba explorând
ţinuturile virgine din ţara nimănui
cum să plecăm – am strigat – aşa pur şi simplu
bătrâni şi săraci prin câmpiile de cărbune
chiar aşa din ziua de ieri
nu rămâne nimic

poemul acesta ca o pulbere vulcanică
cuvintele lui vlăguite
scufundându-se încet

miercuri, 13 noiembrie 2013

Poem pe foi mici albastre

Poem pe foi mici albastre!

Scriu poeme pe foi mici albastre
reci ca prima zăpadă din iarna vieţii
ţi le trimit la pachet
prin curieratul rapid
zi şi noapte îţi bate în poartă
un ins întunecat
duhnind a nefericire şi moarte

îţi spui că ar fi un păcat
să iei urma oaselor acelea
fosforescente
care îşi beau absintul
în cea mai adâncă speluncă din lume

mai bine dormi şi visează
cum ultimul stol de raţe sălbatice
trebuie să fi ajuns în ţările mai calde
unde s-au interzis prin lege
privitul în oglindă
descrierea sufletului în apele de munte
speranţa în steaua norocoasă
şi alte asemenenea
ieftine nimicuri
Eu împart scriitorii în două categorii: stăpânii romanelor și slujitorii romanelor. Stăpânii se trezesc dimineața, beau cafeaua și apoi sună din clopoțel. Apare romanul și întreabă „Stăpâne, despre ce scriem azi?“ și procesul de creație începe. Iar eu sunt din categoria slujitorilor de romane. Stau și aștept ca stăpânul meu romanul să mă cheme cu clopoțelul și să îl pot întreba „Stăpâne, ce scriem azi?“. El dictează și eu scriu. Marele avantaj e că stăpânul e mai înteligent și mai înțelept decât slujitorul. Romanul știe ce să-mi dicteze, eu nu am de ce să pun ceva la îndoială, doar mă supun, cu gândul că totul va ieși așa cum trebuie. Dezavantajul e că aș putea sta să aștept sunetul acelui clopoțel luni la rând și el să nu se audă. E dureros când se întâmplă. (Mihail Şişkin)

luni, 11 noiembrie 2013

Septembrie – dulce sperare

În septembrie vine şi clipa când trebuie să închizifereastra/ să tragi storurile/ după ce desigur ai eliberat toate mierlele canarii din colivie// apoi cauţi febril un post de radio capitalist cu paraziţi şi triluri exotice din Insula Pierzării aflată undeva prin Caraibe/ îţi contramandezi iubirile recente/ plângi puţin pe o filă cu dedicaţie/ cu urmele de ruj ale unei femei frumoase moartă demult/ desenezi săgeţi inimi sângerânde/ care – doamne – nu s-au întâmplat niciodată// îţi aduni prietenii – câţi au mai rămas - / îi anunţi că suferi de ploioase melanholii/ de boala inorogului/ de otrăvuri cu eliberare prelungită// lipeşti afişe cum că ai ratat beţiile crunte/ ale poeţilor din eternul Ardeal/ alături de fetele lor urâte şi talentate/ anunţi că îţi vei tăia singura venă prin care mai curge un sânge albastru// întorci spatele întregii lumi şi pleci fără ţintă/ pe domeniile celeste doar de tine administrate/ vorbeşti cu ai tăi care te-au aşteptat cu o cană de vin negru pe masă/ te laşi dojenit că ai ratat eternitatea de-o clipă/ şi tot acum brumărelele înfloresc duios pe mormintele lor uitate// septembrie – dulce sperare