vineri, 22 noiembrie 2013
joi, 21 noiembrie 2013
Ce linişte
Ce linişte
poate fi dincolo
încât se aude şi lunecarea melcilor
când se închid seara în casele lor
şi foşnetul rochiei tale
de mătasea porumbului
şi îmblânzitorul de inimi
plecând pentru totdeauna
cu moartea pre moarte călcând
poate fi dincolo
încât se aude şi lunecarea melcilor
când se închid seara în casele lor
şi foşnetul rochiei tale
de mătasea porumbului
şi îmblânzitorul de inimi
plecând pentru totdeauna
cu moartea pre moarte călcând
.. Şi tocmai începuse secolul XX
…şi tocmai începuse secolul XX, plecam/ eram copil/ nu-mi cunoşteam
părinţii/ dar nici nu le duceam dorul/ ah cheiurile acelea putrezite/ în
care toată lumea se îmbarca/ ploua cu funingine sepia peste voaletele/
pălăriile invoalte ale doamnelor brunete/ peste uniforma căpitanului/
care va muri ultimul/ să facem cu mâna/ altor domni şi doamne de pe
cheu/ care vor mai trăi mulţi ani înainte/ cu amintirea noastră// am
sărit în ultima clipă/ într-o lumină blândă prietenoasă/ ca într-un alt
lichid amniotic/ ne despărţeam/ e la nave va// din visul acesta/ datat
1912/ n-aş vrea să mă mai trezesc vreodată
miercuri, 20 noiembrie 2013
Parcul sepia al monumentelor istorice
...lui Aurel Sibiceanu
Hai să ne vedem măcar în viaţa asta –
noi cei născuţi pe la apus de soare –
să povestim lăcrimând despre iubirile noastre
acum gospodine grase şi cuminţi
ca nişte vaci blânde/
despre părinţii duşi şi neamurile noastre abjecte
să recompunem de vrei drumul stelei
care se face că nu ne mai cunoaşte
poetul se odihnea pe banca lui preferată
din parcul sepia al monumentelor istorice
spărgea seminţe/ se vedea
că încă îşi caută prin pubelele municipale
versul pierdut într-un moment istoric
de sărăcie lucie –
m-a privit cu frumoşii lui ochi exoftalmici
a căutat îndelung prin raniţa militară
străpunsă de gloanţe sfâşiată de explozii oculte
a scos bastonul de mareşal al poeziei
mi l-a întins absent absent
apoi s-a întors să mângâie
un câine vagabond
care îi cerşea insistent de mâncare
îmi aduc aminte perfect –
era spre seară şi pentru vecie
Hai să ne vedem măcar în viaţa asta –
noi cei născuţi pe la apus de soare –
să povestim lăcrimând despre iubirile noastre
acum gospodine grase şi cuminţi
ca nişte vaci blânde/
despre părinţii duşi şi neamurile noastre abjecte
să recompunem de vrei drumul stelei
care se face că nu ne mai cunoaşte
poetul se odihnea pe banca lui preferată
din parcul sepia al monumentelor istorice
spărgea seminţe/ se vedea
că încă îşi caută prin pubelele municipale
versul pierdut într-un moment istoric
de sărăcie lucie –
m-a privit cu frumoşii lui ochi exoftalmici
a căutat îndelung prin raniţa militară
străpunsă de gloanţe sfâşiată de explozii oculte
a scos bastonul de mareşal al poeziei
mi l-a întins absent absent
apoi s-a întors să mângâie
un câine vagabond
care îi cerşea insistent de mâncare
îmi aduc aminte perfect –
era spre seară şi pentru vecie
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
