„Celui mai demn…”
Alexandros III Philippou Makedonon
…Ti-am spus de-atatea ori ca Adi Shaki , adica energia primordiala sau puterea lui Dumnezeu , a inlocuit totul in mine : nimic din ceea ce mi-a fost daruit la nastere nu mai exista – nici un zeu , nici un chip cioplit .Ma simt ca nou – aerul dulceag , mirosind vag a mirodenii orientale si a cadavru – aerul Indului m-a patruns pana in ultima fibra , pentru totdeauna . Acolo , pe malurile noroioase , am sezut si am plans , sub privirile compatimitoare ale celor catorva osteni care mai ramasesera din marea armata . Si acestia erau acum niste umbre rarefiate , amintiri ale macedonenilor vestiti in toata lumea pentru curajul si barbatia lor…
…Stiu ca nu ti-am marturisit totul , asa cum stiu (acum) ca sunt bolnav si pe moarte . Nu ti-am povestit de drumurile mele , de victorii si infrangeri , nici de foamea si setea indurate , nici chiar de orgiile – nu putine in scurta mea viata . Ne-am fi amuzat amandoi , poate ne-am fi imbatat si am fi plans ca doi barbati tineri si prosti…
Privesc prin fereastra Ordinului un strat de flori tarzii : brumarele , craite , crizanteme…de care voi , tinerii mei contemporani , maine nici nu veti mai auzi – florile lui Alexandros Philippou Makedonon , nebunul care i-a infruntat pe zei , al doilea Achile cel iute de picior si lipsit de orice simt al masurii … dusmanul cumpatarii si farama din lumina cosmica Vashwajyoti…
Ordinul este ceva lipsit de maretie si solemnitate , un fel de baraca mai rasarita , bine mobilata in interior , inzestrata cu doua birouri si o mica sala de sedinte . Aici isi petrece timpul Maia , prietena mea braileanca , ultimul liman de liniste si iubire . Cladirea se afla in curtea unui asezamant de sanatate care functiona inca de pe vremea grecilor – o constructie solida cu arhitectura neutra , aseptica si rece ca un medicament .
Singurul element miscator in acest peisaj impietrit , calcinat ca dupa o explozie atomica , este un paznic batran , pururi cu ochii rosii de nesomn , si cainii lui , niste cotarle nenorocite . Paznicul cerceteaza cu atentie gratiile groase cat bratul : nimeni nu va scapa , lasati orice speranta…
In vale , Dunarea – care , aici la Braila , pare o ciudatenie : sugrumata intre un mal napadit de vegetatie si celalalt pe care se afla orasul vechi sufocat de bastimente cu stucaturi incredibile – aceasta Dunare pare a veni de niciunde : ea este aici dintotdeauna , incremenita si cetoasa ca intr-o stampa de epoca …
…Dar eu m-am nascut in alta parte , intr-un banal targ de provincie , nu la Pella cum au presupus unii . Acestia gresesc , intentionat sau nu , pana si ziua si locul venirii mele pe lume -21 iulie in loc de 20 aprilie ; data greu de verificat avand in vedere ca parintii mei , Filip si soata sa Olimpia , au murit cu multi ani in urma , incredibil de multi ani . Mormintele lor sunt acum de negasit , cu toate ca o ruda indepartata , matusa Pinelopi ( pe care Maia a intalnit-o in Grecia , la Ianita – 30 km de Salonic) spunea ca ar fi vazut doua pietre funerare surori intr-un cimitir antic din Thesalia .Insa eu cred ca memoria ii joaca feste . Mai aproape de adevar pare a fi marturia unui evreu batran pripasit prin partile locului de frica legionarilor lui Horia Sima . Acesta isi deschisese un mic magazin alimentar in cladirea unei foste brutarii ramasa in picioare de la primul razboi .
Ilie si nevasta-sa Stela m-au invatat primele cuvinte in idis . Multe le-am uitat , cateva imi staruie si acum in minte , alaturi de figurile celor doi : el , imbracat totdeauna intr-un costum gri , impecabil , cu maneca stanga fixata , in lipsa bratului , in buzunar ; ea , stearsa , impersonala , urmandu-si sotul ca o umbra …
- 2 –
Ai remarcat , desigur , ca nu de mine vreau sa-ti povestesc , ci despre parintele meu natural , care, in ziua cand am implinit optsprezece ani , a cam intins-o de acasa , pierzandu-si definitiv urma cine stie prin ce hruba puturoasa a Bucurestilor . Insa nici un om de pe lumea asta nu e de negasit , fie el persoana publica , ori pensionar amarat. Nimeni nu s-a pierdut in neant vreodata , nici chiar dupa moarte . O fiinta este o amprenta eterna : si tu , Hephaistion , bunul meu prieten , si Aurora , frumoasa avocata din Buzau , cu ochii ei de nestemata albastra !…
Pe vremuri barbatii mai plecau la razboaie , lucru firesc , nu venise inca pacea mondiala . Ii vedeai cum dau coltul casei , ca si cum ar fi avut o treaba acolo , o nevoie zilnica . Nu se grabeau . Cumpaneau in maini scutul si lancea , coborau o valcea racoroasa strajuita de chiparosii aproape negri . Mai priveau o data in urma peretii varuiti intr-un alb orbitor , poarta pe care cineva o uitase deschisa peste noapte , paraul strcurandu-se lenes printre palatele in ruina ale ultimilor Atrizi . Apoi dispareau si nu se mai auzea nimic de ei…
… Dar eu stiu ca Filip a plecat prin fata , fara scut si fara armura . Mai stiu ca se grabea , pentru ca nu si-a aruncat nicio clipa privirile in urma . A ocolit rapid batrana salcie de langa poarta , a iesit si dus a fost …N-a plans si nu a regretat…
…Toate acestea mi le-a povestit bunicul Clitos , cel care peste multi ani avea sa-si puna capat zilelor pentru ca , in dimineata urmatoare , comunistii urmau sa-i ia caii si caruta din batatura . Acest batran soldat a fost primul (chiar inaintea regelui Porus !) care m-a invatat ca exista Tamas , intunericul , ignoranta din lucruri si intamplari ; tot astfel soarele - Surya , cel ce aduce speranta cand Kali Yuga ( triumful raului) pune stapanire pe lume pentru multa vreme… Ti-am spus ca mi-am pierdut zeii , dar am dobandit credinta ca nimic nu este imposibil pentru cel care incearca…
Ani de zile m-am straduit sa-i descopar urmele in Asia Mica , in Persia si mai departe . Nu m-am oprit decat atunci cand Olimpia mi-a dezvaluit faptul ca tatal meu nu vazuse niciodata marea…
* *
Sunt la Ordin si incerc sa ma fac inteles de Maia cea indelung rabdatoare . Maia este asistenta mea careia ii dezvalui cu incredere maxima gandurile mele cele mai intime . O apreciez pentru ca nu ma contrazice niciodata . Ma cerceteaza peste ochelari cu frumosii ei ochi albastri – verzi . Nu conteneste a zambi , chiar cand ma vede nesigur , derutat . Cred ca debitez tampenii cu ghiotura , incoerente si bruioane , deoarece o vad ridicand din sprancene cu o expresie chinuita , neputincioasa , ca si cand ar avea brusc un blocaj al memoriei . Revine la suprafata ca o inecata , e emotionata , dar reuseste sa controleze conversatia :
„- Ai spus mai devreme ca evreul acela , Ilie , ar fi aflat cate ceva despre Filip . Tu ma omori cu zile, Alexandre , abia te pot urmari...”
I-am raspuns ca imi pare rau daca am suparat-o , ca mi-e foarte draga si ca ma voi stradui sa fiu cat mai coerent . Am adaugat ca vine iarna si cainii din curtea spitalului nu au inca un adapost ; ca , desigur , am sa le construiesc niste custi , padocuri sau cum s-or fi chemand – pentru zilele cand vantul bate dinspre muntii Macinului de te sfasie . Am vazut ca s-a induiosat , ba chiar a lacrimat . Si atunci mi-am adus aminte de Olimpia , cum a tacut ea dupa disparitia lui Filip si ultimele cuvinte pe care le-a rostit - adevarul cumplit al vietii mele – au fost :”De fapt , marele rege nu a trecut niciodata marea in Asia Mica…”
Ilie avusese inainte de razboi un mic gros in Bucuresti , pe Selari .O ducea atunci mult mai bine – comert infloritor , dever mare , clienti seriosi …Isi permitea sa se imbrace elegant , cate un costum pe luna , din lana buna , australiana .Avea croitorul lui , tot un evreu , Pernis , chiar in buricul targului , pe Podul Mogosoaiei…Acolo l-a cunoscut pe tatal meu , un ins lipsit de glorie , cusand
- 3 -
hainele altora , inghitand scama sacourilor „intoarse” , calcand pantaloni jegosi pe care ii curata cu benzina…Altfel era bun meserias ( Pernis l-a recomandat calduros , il simpatiza ) ; adica veneai tu ,client cu burta sau cocoasa ,si el iti facea costumul de cadea ca turnat , mare minune !
Tot Ilie mi-a povestit ca Filip nu era singur , traia in gazda la o poloneza mult mai in varsta decat el – Bronislava,Broni , asa o chema – cu care impartea si patul , dracu` sa-l ia !
…Afara se facuse noapte , era aproape iarna , intunericul venea devreme . Paznicul dadea tarcoale pavilioanelor , vorbea cu cainii lui , radea gros . Din cand in cand se oprea tragand cu urechea : dinspre Dunare se auzea un fosnet neintrerupt , ca si cum un anaconda se strecura printre frunzele uscate ; clipocitul valurilor la trecerea in amonte a vreunei barje ; un vis se termina , pentru ca altul sa inceapa…
...In pavilioane este o liniste nefireasca .Uneori , totusi , se aude cate un zgomot confuz : cineva ofteaza sfasietor si suferinta aceluia se adauga suferintei mele multiplicand-o ,ducand-o pana la stele…In asemenea clipe as fi vrut sa fiu un om simplu , cu dorinte , ganduri , instincte firesti…sa dorm relaxat fara a ma gandi la ceva anume , sa spun ca si maine e o zi ca toate celelalte…sa nu fi avut nevasta , copii si parinti care au murit nu se stie pe unde…sa am un trecut limpede, transparent ca sticla…Sa fi ramas in Macedonia , rege bun si intelept ca Solomon , sa nu fi trecut Helespontul in Asia Mica alergand dupa himere…Sa-l fi cinstit pe Apollon , sa fi adus ofrande lui Dyonisos si sa fi baut din vinul vartos si aspru al Thesaliei…Nimic din toate acestea nu s-a intamplat, evenimentele au luat-o razna , Babilonul se ridica amenintator , sfidand cerul si pe Alexandros…
Ceea ce e ciudat aici – i-am spus-o si Maiei – e ca nimeni nu doreste sa plece . N-am auzit vreodata de vreo fuga , nu s-a intamplat ca un internat (hai sa-i zic asa!) sa dispara dincolo de portile larg deschise . Nu exista ideea de sechestrare , usile stau descuiate ziua si noaptea si totusi nimeni nu paraseste incinta infernala pazita inutil de un ins batran cu ochii rosii de nesomn…
« …Cand am intrat in atelierul lui Pernis, povestea Ilie , tatal tau tocmai iesise de dupa un paravan unde se schimbau clientii . Era tras la fata , nedormit . Ii crescuse o barba tepoasa , aspra ca otelul . Incaruntise , avea ochii stinsi , cu pupila relaxata , cum au mortii . S-a asezat pe masa de calcat si , in timp ce insaila captuseala unei haine , a inceput sa deruleze amintiri din viata lui bucuresteana…Ca a cantat in corul operetei cu Ion Dacian…Ca a boxat la Arenele Romane acoperindu-se de glorie…Ca , iesind de la antrenamente impreuna cu altii , a mers pe Calea Victoriei alaturi de Gogea Mitu , gigantul in care isi pusese speranta intreaga suflare pugilistica …Si tot asa , intamplari fara cap si coada , care m-au facut sa-i pun la indoiala sanatatea mintala…Nu-l cunosteam, nu stiam cine este…iti spun toate astea pentru ca tu esti acum de fata si te holbezi ca un prost …copil nefericit …care iti cauti tatal incercand sa reconstitui o biografie banala , cu nimic deosebita de a oamenilor de rand . Ce speri sa descoperi ? Peste ce te asteptai sa dai ? »
…Din acea zi n-am mai calcat prin dugheana evreului . Multa vreme l-am urat ca pe nimeni altul . Evitam chiar sa trec prin fata pravaliei acestuia ; cand voiam sa ajung undeva ocoleam cale de sapte strazi . M-am imbolnavit si poate ca as fi murit , daca Olimpia nu m-ar fi ingrijit cu un devotament fara margini . Ce a urmat stii foarte bine…
…In camera de garda de la parterul sanatoriului se aprind luminile :medici si asistenti se misca parca fara noima intr-un film mut , fara subiect , la inceputul unui secol care se anunta nervos peste masura . E un intuneric dens ca pasla , te sufoci … Uite , dragul meu , a inceput sa ninga , iti pun o melodie dulce sufletului tau chinuit – « Once upon a December … Maine e 1 decembrie , data cand ai aparut aici de niciunde…cand ai murit si te-ai nascut din nou…
« - Tu vrei sa pleci , Alexandre , asa-i ? »
« As vrea sa-ti raspund in felul meu ciudat , eufemistic , as vrea sa-ti repet ca sunt peste masura de singur , fata de tine care primesti zilnic o gramada de scrisori , de la fosti pacienti – spuneai mintind
- 4 -
cu seninatate… Mi-am aruncat ochii odata pe o hartie uitata de tine pe birou , era grafia ta , iti scriai singura, mai pareai si fericita , ca dupa o noapte de dragoste . Pe cine credeai tu ca minti ? »…
In loc de toate astea , i-am raspuns simplu ca da , vreau sa plec , sa ma car dracu` din acest Babilon al mutilor in care , zicea ea , m-as fi nascut din nou…
« - Poate ca merita sa-l mai cauti . Poate ca ai sa-l gasesti… »
« - Poate . Insa vreau sa spun…sa te anunt de convingerea mea nestramutata : cat de mare a fost el si cat de neinsemnat sunt eu acum… »
A doua zi , in zori , am plecat . Fara graba , ca un soldat care stie ca e foarte posibil sa nu se mai intoarca vreodata . Poarta era deschisa . Paznicul batran nici nu m-a privit , cerceta trainicia gratiilor , parea multumit…
Maia mi-a dat bani si asa am putut sa iau vaporasul de la Braila pana la Sulina . Am coborat pe cheiul rece si alunecos . Imi aduc bine aminte : se facuse foarte frig , pe Dunare curgeau sloiuri , nu departe se simtea marea…
Stiu ca am ajuns la capat . De cele mai multe ori totul se termina intr-o fundatura unde miroase urat , o duhoare apasatoare , pestilentiala , de mahala . Acum stiu ca nu boala sau moartea sunt pericolele care ma pandesc , ci gandul ca speranta se poate prabusi in secunda imediat urmatoare . Hier ist das Lied zu Ende , cantecul e la sfarsit , eroii zac pe campul de lupta al patimilor lor neinfranate , ramane gloria strabatand veacurile !
Ma strecor zgribulit pe strazile murdare ale Sulinei , la intamplare . Nu e nimeni caruia sa-i cer relatii . Pana si cuvintele se opresc aici , intre rigolele pe care parca se scurge toata mizeria Orientului…
Intru intr-o carciuma de la margine si iar am senzatia de film prost , in alb si negru , cu indivizi band o votca ingrozitoare , din pahare infecte ; suntem specialisti in scene de viata care bat arta , care sfideaza istoria asta plina de fapte de arme…, trufii de tot felul , vanitati …
Ma asez la o masa , fac cinste , mi-e greata , dar treptat incep sa ma simt bine . E cald si un miros de alcool , de obiele nespalate si cizme de cauciuc .
„- Cimitirul marin e la doi pasi de-aici”, ma informeaza unul din lipoveni…”Alexei…Alexei imi zice”.
Ma priveste cu dragoste de frate si cred ca nu mai are mult pana sa ma pupe ruseste pe amandoi obrajii.
„- Dar pe cine cautati? Nu e nimic interesant aici . Sunt doar niste inecati … fata aceea frumoasa , Ecaterina , os domnesc , a pierit de tanara , saraca…”
„- Caut un grec „, i-am raspuns eu cu un ton neutru .
„- E plin tarmul de greci , de la Sulina pana la Vama . Si cimitirul asta pastreaza cativa .”
„- Depinde . Acela a fost un rege . Se spune ca nu a vazut niciodata marea .”
„- Imposibil , rosti intelept lipoveanul . Asa ceva nu exista – grec sa nu fi vazut marea … A murit de mult ?”
„- Nimeni nu stie . Cred ca sunt niste ani buni .”
„- Atunci , nu e asta .”
„- Precis ca nu e asta.”
M-am ridicat si am dat sa plec , nu inainte de a-i mai cinsti o data pe prietenii mei intamplatori . Apoi m-am indreptat catre usa. Atunci l-am auzit pe celalalt barbos care pana atunci tacuse , fixandu-ma cu niste ochi ca solzii de peste mort:
„- Domnule…aa…cum te-o fi chemand…”
„-Alexandros…fiu al lui Filip si al Olimpiei…”
- 5 -
„- Sa fii sanatos si sa mai treci pe la noi ! Voiam sa spun ca ar mai fi unul…Zace intr-un colt de cimitir . Nimeni nu stie de unde a venit . Dar grec , grec in toata puterea cuvantului , grec de la Patrida . Lumea zice ca a ar fi fost un pirat de temut…”
Am ridicat nepasator din umeri, ce mai conta ?
„-Toata Sulina stie de intamplarea aceea cumplita . Dupa ce , cu un an in urma , poposise cu barcazul lui , uite , chiar acolo , pe limba aceea de nisip , a venit o iarna grea de tot . Pentru prima data marea a inghetat la tarm , sloiuri pana departe , nu indrazneai sa mai iesi in larg . Atunci l-a vazut lumea cum incerca sa scoata trei cai din apa , cum or fi ajuns acolo nu stiu . Parca ii am in fata ochilor : doi albi , frumosi rau , si unul cafeniu cu pete albe . Phillipos (asa pretindea el ca il cheama) s-a luptat mult , dar pana la urma valurile l-au doborat…Caii au scapat , dar grecul s-a dus . L-au gasit peste cateva zile . L-au ingropat unde spusei adineauri…”
Am deschis usa carciumii si am iesit . Ningea lent , cu niste fulgi mari ca porumbelul . Am pasit agale in directia din care venisem . Era limpede , aici nu mai aveam ce face… Ma voi intoarce la Babilonul al carui turn se ridica neincetat , implacabil , pana la cer . Frumos e turnul , frumosi sunt tovarasii mei de arme , care imi fac semne prietenesti cu mana , in timp ce se pierd printre norii pufosi ai vechii Persii… E un zanganit de arme si scuturi , un galop salbatic de cai….urale victorioase si strigatele disperate ale ranitilor de moarte – toate in off , despartite de lumea noastra prin geamul aburit al istoriei…
Maine o rog pe Maia sa mai scrie o data matusii Pinelopi . Desi nu e sigur ca-mi va raspunde vreodata…
Decembrie 2007
Darie Lazarescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu