Poetul-păsărar
umblă fără odihnă
prin satele mioritice
cu tolba plină de nefericire/
cu fărâmituri şi grăunţe
cu frânturi de cântece ale nimănui
sunt atâtea şi-atâtea de hrănit
de eliberat apoi către aştri
prin aerul de cobalt/
atâtea triluri vechi învăţate pe de rost
încă din clasele primare
în epoca de tristă amintire
a sentimentelor ploioase
dă-ne Doamne nouă
şi cîteva păsări de noapte
care să nu tulbure
agitatul lui somn/
şi dă-ne nouă gloanţul orb
cel de toate zilele
de împuşcat în inimă
soarta asta a noastră
pentru a păşi fără frică de moarte
pe sub ferestrele sale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu