Aştept gustul şi mirosul iernii

Aştept
gustul şi mirosul iernii –
spunea femeia –
dar uite că am rămas
fără strop de sare în casă
(plângea cu lacrimi adevărate)
părinţii mei au aprins focuri de veghe
dincolo de râu
soră-mea a îmbătrânit rău
într-o singură noapte –
uite cum cade zăpada
peste măceşul îngenuncheat
în faţa porţii
uite cum ninge
şi eu nu am decât sarea lacrimei –
dar gustul mirosul
căutătura de gheaţă a stelelor
mă fac să cred
că nu mai e timp
pentru altă poveste
mulţumesc
vă doresc o veşnicie perfectă
alături de cei dragi

Acum îmi ling rănile

Acum îmi ling rănile -
am fost muşcat adânc
până la sânge
de femeile - păsări de noapte
trebuie să mă-ntorc
în pântecul tău otrăvit
în apa prin care înoată
alţi fetuşi decapitaţi
alte femei
în visele cărora
n-am să mai fiu frumos niciodată

Duminici

Ce linişte

Ce linişte
poate fi dincolo
încât se aude şi lunecarea melcilor
când se închid seara în casele lor
şi foşnetul rochiei tale
de mătasea porumbului
şi îmblânzitorul de inimi
plecând pentru totdeauna
cu moartea pre moarte călcând

.. Şi tocmai începuse secolul XX

…şi tocmai începuse secolul XX, plecam/ eram copil/ nu-mi cunoşteam părinţii/ dar nici nu le duceam dorul/ ah cheiurile acelea putrezite/ în care toată lumea se îmbarca/ ploua cu funingine sepia peste voaletele/ pălăriile invoalte ale doamnelor brunete/ peste uniforma căpitanului/ care va muri ultimul/ să facem cu mâna/ altor domni şi doamne de pe cheu/ care vor mai trăi mulţi ani înainte/ cu amintirea noastră// am sărit în ultima clipă/ într-o lumină blândă prietenoasă/ ca într-un alt lichid amniotic/ ne despărţeam/ e la nave va// din visul acesta/ datat 1912/ n-aş vrea să mă mai trezesc vreodată

Parcul sepia al monumentelor istorice

...lui Aurel Sibiceanu

Hai să ne vedem măcar în viaţa asta –
noi cei născuţi pe la apus de soare –
să povestim lăcrimând despre iubirile noastre
acum gospodine grase şi cuminţi
ca nişte vaci blânde/
despre părinţii duşi şi neamurile noastre abjecte
să recompunem de vrei drumul stelei
care se face că nu ne mai cunoaşte

poetul se odihnea pe banca lui preferată
din parcul sepia al monumentelor istorice
spărgea seminţe/ se vedea
că încă îşi caută prin pubelele municipale
versul pierdut într-un moment istoric
de sărăcie lucie –
m-a privit cu frumoşii lui ochi exoftalmici
a căutat îndelung prin raniţa militară
străpunsă de gloanţe sfâşiată de explozii oculte
a scos bastonul de mareşal al poeziei
mi l-a întins absent absent
apoi s-a întors să mângâie
un câine vagabond
care îi cerşea insistent de mâncare
îmi aduc aminte perfect –
era spre seară şi pentru vecie

Vieţi mici suflete pe potrivă

Vieţi mici suflete pe potrivă –
să salvăm ceva spuneam
totuşi farfuriile chinezeşti din sertare
scrisorile de amor primul dinte al copilului
schimbat într-o zi de vineri 13
totuşi costumul meu negru de mire
uite încă la rever floarea tandră de lămâiţă
totuşi praful acesta preţios
aşternut peste jartiera ta roz
dumnezeule ce frumos mirosea
coapsa ta a levănţică străveche
între pliurile buzelor tale secession şi
cizmele mele de Cordoba explorând
ţinuturile virgine din ţara nimănui
cum să plecăm – am strigat – aşa pur şi simplu
bătrâni şi săraci prin câmpiile de cărbune
chiar aşa din ziua de ieri
nu rămâne nimic

poemul acesta ca o pulbere vulcanică
cuvintele lui vlăguite
scufundându-se încet

Poem pe foi mici albastre

Poem pe foi mici albastre!

Scriu poeme pe foi mici albastre
reci ca prima zăpadă din iarna vieţii
ţi le trimit la pachet
prin curieratul rapid
zi şi noapte îţi bate în poartă
un ins întunecat
duhnind a nefericire şi moarte

îţi spui că ar fi un păcat
să iei urma oaselor acelea
fosforescente
care îşi beau absintul
în cea mai adâncă speluncă din lume

mai bine dormi şi visează
cum ultimul stol de raţe sălbatice
trebuie să fi ajuns în ţările mai calde
unde s-au interzis prin lege
privitul în oglindă
descrierea sufletului în apele de munte
speranţa în steaua norocoasă
şi alte asemenenea
ieftine nimicuri

Eu împart scriitorii în două categorii: stăpânii romanelor și slujitorii romanelor. Stăpânii se trezesc dimineața, beau cafeaua și apoi sună din clopoțel. Apare romanul și întreabă „Stăpâne, despre ce scriem azi?“ și procesul de creație începe. Iar eu sunt din categoria slujitorilor de romane. Stau și aștept ca stăpânul meu romanul să mă cheme cu clopoțelul și să îl pot întreba „Stăpâne, ce scriem azi?“. El dictează și eu scriu. Marele avantaj e că stăpânul e mai înteligent și mai înțelept decât slujitorul. Romanul știe ce să-mi dicteze, eu nu am de ce să pun ceva la îndoială, doar mă supun, cu gândul că totul va ieși așa cum trebuie. Dezavantajul e că aș putea sta să aștept sunetul acelui clopoțel luni la rând și el să nu se audă. E dureros când se întâmplă. (Mihail Şişkin)

Septembrie – dulce sperare

În septembrie vine şi clipa când trebuie să închizifereastra/ să tragi storurile/ după ce desigur ai eliberat toate mierlele canarii din colivie// apoi cauţi febril un post de radio capitalist cu paraziţi şi triluri exotice din Insula Pierzării aflată undeva prin Caraibe/ îţi contramandezi iubirile recente/ plângi puţin pe o filă cu dedicaţie/ cu urmele de ruj ale unei femei frumoase moartă demult/ desenezi săgeţi inimi sângerânde/ care – doamne – nu s-au întâmplat niciodată// îţi aduni prietenii – câţi au mai rămas - / îi anunţi că suferi de ploioase melanholii/ de boala inorogului/ de otrăvuri cu eliberare prelungită// lipeşti afişe cum că ai ratat beţiile crunte/ ale poeţilor din eternul Ardeal/ alături de fetele lor urâte şi talentate/ anunţi că îţi vei tăia singura venă prin care mai curge un sânge albastru// întorci spatele întregii lumi şi pleci fără ţintă/ pe domeniile celeste doar de tine administrate/ vorbeşti cu ai tăi care te-au aşteptat cu o cană de vin negru pe masă/ te laşi dojenit că ai ratat eternitatea de-o clipă/ şi tot acum brumărelele înfloresc duios pe mormintele lor uitate// septembrie – dulce sperare

Jurnal

Fiecare cuvânt
pe care nu izbuteşti să-l rosteşti
înseamnă soarta cuiva –
a frunzei în cădere liberă
a paharului plin scăpat pe jos
a prietenului atât de uşor uitat -
soarta atâtor necuvântătoare
alcătuite doar din sunete şi litere
pentru ca tu nerecunoscătorule
să le auzi să le vezi

se întâmplă să cadă în iarbă
şi iarba se colorează în nebuneşti
culori complementare/ şi ţipă îndurerată/
şi vin limacşii şi spală toate aceste păcate/
vin nişte greieri lăcuste cosaşi –
vine la urmă şi căţelul pământului
îl împătureşte cu grijă
şi-l cară undeva în adânc
lângă sufletul altor cuvinte
adormite întru Domnul

15 August

Toate ferestrele lumii larg deschise
varsă flăcări/ sufletele noastre
se usucă rapid ca nişte cămăşi ale durerii/

în bucătăriile iadului
se prepară mâncarea de cartofi/
bătrânii tuşesc cu prudenţă/
sângele urcă lent la deal
spre pneuma rerum/
câţiva se îmbrăţişează frenetic
ca pentru ultima oară –

o fată infirmă
compune scrisori de dragoste
pentru sora-i puberă/
ochii ei verzi privesc fix asfinţitul -
sfârşitul este iminent –
scrie ea în final –
e mai de efect decât
a ta pe vecie/
pe urmă dragul meu poţi plonja fericit
pe asfaltul de dedesupt
fremătător ca marea
dragul meu drag

Vineri

Azi e vineri dulceaţa inimii mele
una din acele zile rarisime
când simt nevoia să-ţi scriu
nu în cuvinte meşteşugite
deşi recunosc s-ar putea să-mi scape
câteva floricele de stil
subtilizate de la poeţii cu cărţi
câteva sfioase pansele din grădina
doamnelor ofilite de pe linia fierbinte
câteva mici catastrofe
din trecutul nu prea îndepărtat

dar tu te pricepi de minune
atât la viaţă cât şi la moarte
dulceaţa zilei mele de vineri
ştii să citeşti printre rândurile albe-negre
să te strecori cu perniţele tale
de felină peruviană alungată din haită
atentă să nu sperii ce-a mai rămas
din anii noştri atinşi de alzheimer
obiectele mici fotografiile de familie
secunda împuşcată în inimă
de glonţul primului război mondial

Absolut toate întâmplările

Absolut toate întâmplările

Iubito absolut toate întâmplările
vieţii mele se vor termina cândva –

mâna prietenului va isprăvi de scris
raportul final către Dumnezeu

azilele îşi vor deschide larg porţile
asistaţii vor primi scrisori anonime
cu oferte pentru sejururi
în palatele aurite ale regilor atrizi

nu vor mai fi întrebări
nici răspunsuri
ci doar ecouri tulburi
de clopote scufundate

şi brusc va începe să ningă
cu fulgi fiebinţi/ cu păreri de rău/
în plină vară indiană

doar buzele tale iubito
preschimbate-n ţărână
se vor mişca imperceptibil
încercând să repovestească o viaţă
de care n-am ştiut niciodată

Literatura

Eu văd literatura aşa: la început a existat o rugăciune către Dumnezeu, care a creat vaca, femeia şi copilul, şi prin rugăciunea asta, îi mulţumeai pentru ele şi îl rugai să apere fiinţele astea de tot ce e rău. Scriitorii sunt acei oameni care, periodic, înalţă această rugăciune către Dumnezeu. Dacă trişezi şi foloseşti cuvintele înaintaşilor tăi, sacralitatea se pierde. De aceea, generaţia următoare, dacă vrea să înalţe o rugăciune autentică, trebuie să găsească cuvinte noi pentru ea. Anna Karenina a lui Tolstoi, de exemplu, e aceeaşi rugăciune, dar cu cuvinte din secolul al XIX-lea. Aşadar, din punctul meu de vedere, dacă vorbim despre literatură ca artă, nu ca entertainment, e imposibil, dacă vrei să faci rugăciunea aceea astăzi, să foloseşti limbajul lui Tolstoi. Dumnezeu evoluează şi el, o dată cu societatea, şi nu mai pleacă urechea la arhaisme. Ca scriitor, ca să ajungi la Dumnezeu, trebuie să-ţi foloseşti propriile cuvinte.(Şişkin)

Apocrife

- Hai să ne-mprimăvărăm i-am zis/
să ne-nveninăm puţin cu haina asta-nflorată/
să umplem cu prunci pământul promis
şi poate să ne mai naştem o dată

- mai bine să ne-ntomnăm/ să aţipim
pe malul râului înfricoşat/
să ne-nvelim cu fragedul chilim
al clipei care aşa iute ni s-a luat

lumea o uitase demult pre ea/
doar iarba îi mai scria uneori reci ferpare/
craii se călătoreau după stea/
eu – după un gând în destrămare

hai măcar – am strigat – să iubim vreo două cuvinte/
să ni le facem dulce suflare de vânt/
dar ea se culcase între pagini cuminte
pe după vremuri alunecând

Din copilărie...