Aşa o vedem noi –
o femeie fanată
bând singură în crâşma
unde şezum şi plânsăm –
o femeie fumând şi făcând
calcule absurde –
cât s-a consumat din aerul
de deasupra oceanelor/
câte din doamnele şi domniţele
veacului ce trecu
aveau oase pneumatice/
ce efect au razele gama
asupra amorului de weekend
şi tot aşa până când cineva
îi şopteşte blând la ureche
că e ora închiderii şi
că da – în Grecia antică
moartea venea pe furiş în cetate
ca o dulce oboseală
vineri, 31 ianuarie 2014
Mortar ciment cărămizi
Îmi adun urmele –
cărţi manuscrise şi iar manuscrise
mortar ciment cărămizi –
acum m-am făcut mare şi
nu m-am văzut niciodată crescând
aproape orb – tare-aş fi vrut
să mai arunc o privire
în prăpastia care
când o scrutezi
se uită şi ea la tine
cu gândul cel mai ascuns
pe urmă m-am făcut bătrân
ca un cuvânt vechi/ învechit/
dintr-un dicţionar arhaic –
mortar ciment cărămizi
mascate după o perdea sângerie
căzând în cascadă
fiţi siguri că orice ruină
spune o mică poveste
cărţi manuscrise şi iar manuscrise
mortar ciment cărămizi –
acum m-am făcut mare şi
nu m-am văzut niciodată crescând
aproape orb – tare-aş fi vrut
să mai arunc o privire
în prăpastia care
când o scrutezi
se uită şi ea la tine
cu gândul cel mai ascuns
pe urmă m-am făcut bătrân
ca un cuvânt vechi/ învechit/
dintr-un dicţionar arhaic –
mortar ciment cărămizi
mascate după o perdea sângerie
căzând în cascadă
fiţi siguri că orice ruină
spune o mică poveste
marți, 28 ianuarie 2014
A doua zi după tinerețe
“Undine, tu chip drag, de când/Din vechi hrisoave ți-am aflat/
Ciudata faimă, mi-ai cântat /In suflet linisti revarsând”.
(Friedrich baron de la Motte-Fouqué-Undine)
Intr-o dimineață de septembrie luminos ca aurul vechi, Petru se trezi brusc, nu înainte de a încerca din
răsputeri să-și continue somnul și visul...
...Așa încep toate istoriile care se termină până la urmă prost... Prea multe cuvinte deturnează discursul de
la adevăr, îl compromit. Ar trebui ceva ironie, autopersiflare, dar si acestea dau prost: e ca si cum ai râde în fața
unui amurg gigantic sau în fața propriei morți... Si Manlius... Manlius Teodorus, marele intelectual păgân pe care
Petru începuse chiar să-l iubească după ce aflase că el fusese acela care îl îndemnase pe Sfântul Augustin: ”Tolle,
lege”-adică “ia, citește”... citește o parte din viața mea, ultima poate... nu neapărat pe Plotin și Porfiriu... Așa ar
trebui să debuteze orice poveste: cu un gest imperativ al autorului, care să conțină și speranță și disperare mută...
Pentru că nu se știe...
“Aveți un pic de răbdare”, pare să spună personajul - “aveți puțină răbdare cu mine. Ce dacă scena care urmează
vi se pare cunoscută, ce dacă ați mai întâlnit-o undeva și poate că ați și trăit-o înșivă! V-am visat rău, prieteni,
cât se poate de rău și asta nu-mi iese din minte! Și uite, chiar acum, pe la coada ochiului mi se prelinge o lacrimă
neplânsă, semn de slăbiciune, firește... Și alături de mine se află o femeie care va muri curând, se va topi în pământ
si va rămâne o amintire din ce în ce mai veche...”
... Petru întoarse capul: la dreapta lui Ondina dormea, cu părul ei roșcat(“un roșu de Irlanda, ceva rarissim”, ar
fi exclamat Kovalski, ”un roșu neprețuit”) - revărsat pe albul pernei. Avu un gest de tandrețe vinovată dar se opri la
timp: ”Să umblăm cuviincioși ca ziua, nu în ospețe și beții, nu în desfrânări și fapte de rușine”. Insă nu mai credea
în vorbe, nici în înțelepciunea altora. ”Nimeni nu a avut, nu are și nici nu va avea experiența mea; deci sunt unic
și vrednic de a călători în Hyperboreea”, gândi el, cuprins brusc de o veselie neroadă...
Dar avusese un vis și mintea lui refuza să accepte așa ceva... ”Quid si falleris?Ce dacă te îndoiești?” La început
fusese ca o deschidere luminoasă, o fantă către copilărie: imaginea unei dimineți de primăvară timpurie, când
Dumitru, bătrânul arheu al familiei, îl scosese în brațe, încă adormit, până în pragul prispei unde așezase câteva
brazde proaspete de iarbă. Îl pusese să calce cu tălpile goale pe verdele umed de rouă și Petru simțise iarba ca pe
un animal gelatinos, ca pe o jivină care i se strecura printre degete precum nămolul de după ploaie; deranjat că
fusese trezit din somnul dulce, țipase, dar bătrânul îl ținuse strâns, îi făcuse cruce de trei ori bombănind ceva
nedeslușit...
Mulți ani după aceea, Petru încercă să repete ritualul, privind gânditor petele rare de lumină care se strecurau
printre frunzele bătrânilor gutui: un mozaic de fluturi galbeni mirosind a fructe nenăscute încă; un fel de praf
stelar adus de cineva de pe altă planetă. Văzuse chiar urme clare de tălpi, dispuse în spirală în jurul trunchiurilor
vechi ale arborilor, amprente care dispăreau la un moment dat într-un punct, ca și cum ființa aceea s-ar fi dema-
terializat, și-ar fi pierdut brusc și trupul și umbra... ”Ah, umbra, prețioasa umbră”va surâde el peste cincizeci de
ani, ”umbra lui Peter Schlemihl... , cea care te așează printre oamenii respectabili și care se retrage apoi odată cu
tine în mormânt! Fricos din fire, Kovalski o eliminase total din tablourile sale, așa încât “subiectii”, pânzele pic-
tate, păreau luminați simultan, din toate unghiurile: ”Sunt ca niște cochilii simbolice, minerale, calcifiate de focul
Sodomei și al Gomorrei... , iată heraldica mea”, mârâise acesta, așteptând aprobarea lui Petru: da, așa este, suntem
de fapt niște efigii împuțite, toți, toți, și de la grecii tăi ni se trage, grecii tăi infecți din Mangalia... Firește, nu-și
rostise gândul cu voce tare, Ben Kovalski era sensibil nevoie mare...
Petru încerca să recompună mental fazele visului care încă îl obseda: un film fără generic, cu secvențe montate
anapoda, lipsite de logică. ”Nici o dialectică”, gândea el, un pretențios cu elevii la clasă, cărora le pretindea să se
exprime clar “ca într-un dialog al lui Platon”...
“In rest, izbucnise amicul Kovalski, totul e o tâmpenie... . marxisme... darwinisme! Ce simplu știu unii să
explice lucruri pe care numai Dumnezeu le poate lămuri! Ascultă la mine, exclamase micul pictor, eu și când dau
cu pensula visez... Uite torsul ăsta, enorm, obsedant... ai crede că sunt un pervers, dar nu, sunt un om normal,
mai normal decât tine care sufli seară de seară în ceafa nevestei, pentru că suferi de mâncărime, asta e... Eu visez
fundurile mele și, când ating pensula pe pânză, parcă mângâi șoldul femeii... Ce lucru minunat! Deal-vale, vale-deal, ca un spațiu mioritic...”
Dar asta fusese demult, pe vremea când Kovalski susținea că lucrase ca ucenic al lui Leonardo(“Lionardo mio”),
în atelierul căruia frecase ani de zile culorile în mojare de piatră; făcuse și ceva alchimie, învățase o brumă de me-
serie, după care emigrase în Florența Medicilor, de unde se întorsese cu o statuetă stranie în genul “Amurgului”lui
Michelagnollo: un călugăr iezuit privind peste umăr trecătorii în lumina care se stingea. Pictorul așezase statueta
într-o nișă exterioară a atelierului său, astfel încât cine avea drum pe străduța cu castani bătrâni se simțea în mod
ciudat urmărit, supravegheat de privirea întunecată a iezuitului.
În acel timp de care puțini își mai amintesc, nici Petru nu devenise ucenic al lui Asklepios pentru a îngriji cu
nesfârșit devotament rănile înfiorătoare ale Ondinei. Era tânar si liber și bătea des drumul dintre Verona și Mantua,
când cu piciorul, când călare pe un măgăruș care prea des se oprea să se odihnească. Făcea pe mesagerul pentru
câțiva bănuți și nu o dată întârziase, fiind aspru mustrat de clienți. Circula chiar o istorie cu doi tineri îndrăgostiți
care își puseseră capăt zilelor tocmai datorită acelui nefericit concurs de împrejurări: mesagerul nu sosise la timp.
Dar Petros nega că ar fi fost vorba de el; susținea că s-ar fi aflat în cu totul alt loc. Existau martori care l-ar fi văzut
însotind armata lui Pancho Villa dincolo de Sierra Madre; unii susțineau chiar că ar fi fost împușcat în împrejurări
cu totul neclare, dar nimeni nu ar fi putut jura că acesta e adevărul. Cert este că fu văzut în timpul revoluției din
1989 ținut la braț de o doamnă pe nume Lucia Kita și împărțind manifeste, cu toate că mulți spuneau că această
doamnă, celebră în epocă prin frumusețea ei, murise demult, în timpul marelui cutremur din 1977.
“În fond”, comentă Kovalski, ”istoria e un cartier rău famat prin care orice prost se poate plimba în deplină
libertate... ”Dar Petru constată că nici nu-și mai asculta prietenul. Se gândea constant la Ondina care nu mai era
dar, într-un ungher al amintirii sale de om aproape bătrân... , ca fructul unei gutui din copilărie, lumina șoldul
acelei Miluca Hec, femeia care, până s-o întâlnească, îi șoptise la telefon: ”Știi cum sunt ochii mei când plâng?Verzi
ca iarba călcată pe nervi... ”Petru avea puterea de a imagina, cuvintele femeii explodaseră în el, le simțea sub piele
ca pe niște calupuri minuscule de dinamită...
După câteva luni de convorbiri telefonice, excitat la culme de alintăturile pisicești ale Milucăi se urcase în
trenul de Iași, gândind că, probabil, își pierduse mintile dacă era in stare să parcurgă o asemenea distanță... Când
coborâse în gara Nicolina, avusese o emoție atât de puternică, încât se lăsase purtat de mâna ca un nevăzător. Mi-
luca îl sărutase din prima, el îi răspunsese năucit de ineditul situației și, câteva minute, niciunul dintre ei nu reușise
să scoată o vorbă. Petru își aminti: era 1 decembrie, ora 5 si 35 de minute dimineața și femeia aceea necunoscută
se trezise cu noaptea in cap ca să-l aștepte pe el, singuraticul numărul unu al Ploieștiului...
Peste câțiva ani(deși se poate să fi trecut mult mai mult), revăzu în vis gara numită pretențios “internațională”.
O zări ivindu-se periculos din ceața densă: plutea ca un cargobot în derivă cu o singură lumină de poziție la prova.
Petru observă o singură bancă, aproape putredă, roasă de umezeala acidă a oceanului. Miluca îl trăsese într-acolo
aproape cu forța, ținând în cealaltă mână o sticlă cu cafea călduță.
Se așezaseră stângaci ca doi adolescenți, în timp ce ultimii pasageri coborau lent pasarela ruginită...
Ceea ce a urmat nu a avut nimic romantic. Ar fi trebuit să se succeadă întâmplări limpezi, firești, curate. Petru
constatase că era crispat și neîndemânatic, în timp ce Miluca se relaxase total: țopăia veselă în drum spre hotelul
ieftin pe care ea însăși îl alesese(oare mai fusese acolo?). Hotelul era mai degrabă o pensiune in cartierul Dimitrie
Cantemir; trebuiră să aștepte cam o oră până să se elibereze ceva.
Adevărul fu că nu reuși să se detașeze decât spre seară; blestemă în gând natura lui păcătoasă, balcanică, pe
care(credea el)se altoise un sânge albastru, rece, din ticălosul Albion; în baie era frig, dar făcură împreună duș - ca-
n filme! -și Petru îndrazni să-i mângâie părul pubian aspru și strălucitor, țâțele mici și boante. O întrebă stupid de
ce are sânul stâng mai scurt, însă Miluca îi răspunse simplu, ca o nevastă: ”Mi l-au mâncat băieții!”(Avea doi flăcăi,
moldoveni zdraveni). Semăna cu Uruma, tătăroaica din romanul unui cunoscut scriitor teleormănean: aceiași
ochi oblici, verzui, șerpești, același pântec supt, același aer enigmatic al îndepărtatului Bugeac.
Mai mult ca sigur că pretențiosului Kovalski nu i-ar fi plăcut: nu vedea că e șuie?o femeie la 47 de ani trebuie
să fie rubensiană... măcar de-ar fi știut să facă amor ca fetele lui din Place Pigalle...
Pictorul îl cita frecvent pe Sfântul Pavel, cu toate că, în realitate, era știut drept un desfrânat notoriu, fapt
cunoscut în Ploiești și nu numai; vestit pentru orgiile care aveau loc chiar în atelierul iezuitului; prin ferestrele ate-
lierului, în miez de noapte, părea că țâșnesc înseși flăcările verzui, puturoase ale păcatului. ”De aceea, Dumnezeu
i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, spre necurăție, ca să-și necinstească trupurile între ei înșiși”, scandase Kovalski
după ce Petru se întorsese de la Iași total schimbat...
Slăbise, fața lui căpătase paloarea marmurei vechi. Într-o seară, lăsase lumina stinsă; se privise în oglindă și se
speriase: din apele cețoase răsărea un chip fosforescent verde-gălbui ca al unei meduze.
Convenise cu Miluca să-l sune ea în fiecare dimineață de la serviciu și asta se întâmpla zilnic pe la 8 fara
un sfert. Dar Petru se trezea din reflex înainte de ora 7(oră de iarnă), așteptând cu inima bătând apelul de la Iași
care, într-o zi, nu mai veni. Constată atunci că uitase cu desăvârșire cuvintele mamei sale – o femeie insignifiantă,
blândă ca o oaie și cam săracă cu duhul. ”Ce fac, mamă?ce mă fac?”o întrebase el odată când, suferind după o
colegă de facultate, era gata să-și abandoneze studiile... ”Plângi, maică, plângi! ”îl sfătuise ea. ”Să plângi, puiul
mamei, că nu mai e nimic de făcut... ”
**
Plouase atât de mult, încât pescărușii, furtunarii ajunseseră până departe, sub munte: fură văzuți pe malurile
pietroase ale unui râu vijelios. Treceau în stoluri, uimindu-i pe orășenii obișnuiți cu vrăbiile și turturelele. Păreau
niște îngeri dezorientați. Poposeau mai întâi lângă artezienele urbei, cu aripile lor neobișnuit de mari printre doam
nele cu părul bătând în violet și liceenii care se sărutau cu disperare...
După ce furtunarii și pescărușii dispărură înspre munte, înfloriră peste noapte teii. Târziu, după căderea nopții,
efluvii medicinale pluteau încă peste acoperișurile de ardezie; se strecurau prin ferestrele larg deschise, ca niște
pisici galbene. Perechile cădeau în extaz; pe bulevard, femei cu ochi exoftalmici traversau amețite intersecțiile,
stârnind injurăturile admirative ale șoferilor. Fabrica lui Kovalski scotea flăcări. Iezuitul părea acum un Savonarola
umilit. Petru reuși să scape cu greu de insistențele unui model aflat la fața locului, o arătare care, susținea pictorul,
era încă virgină și aștepta doar dezlegare. După ce femeia îi umpluse capul cu tâmpenii(pretindea că e o urmașă
a lui Cuza, că până de curând fusese agentă sub acoperire, că îl are pe generalul D. V. la degetul mic, că acum se
luptă într-un proces pentru recuperarea unei moșteniri fabuloase de pe urma soțului decedat într-un accident de
mașină în împrejurări cel puțin dubioase... bla-bla-bla... , lui Petru i se făcuse rău. Vomitase icnind peste pervazul
ferestrei, chiar lângă nișa iezuitului. Profitase de ocazie s-o șteargă, aproape alergând pe străduța cu castanii negri
de atâta noapte...
Se întoarse acasă târziu, intră aproape buimac în curtea cu vișini și iarbă cotropită de rouă. Fântâna cu roată
veghea ca un ochi deschis, vag luminată de becul galben al verandei.
Ondina avea un stil de a dormi năucitor: cu fața în sus, întinsă perfect, cădea în somn în câteva secunde.
Adormea”ca un înger sau ca un călător intergalactic”. Acum stătea ghemuită(ce ciudat! )în decubit lateral , ca un
fetus. Petru o privi și rosti în șoaptă, crezând că ea nu-l aude: ”O dragoste de câine n-are hotar; fu surprins când ea
îi continuă gândul: ”Știi, chiar acum ai niște ochi de câine în călduri”. El râse, adăugând că deja o vede în alb-ne-
gru, numai inima(inima ta de un roșu imperial! )îi pulsează sub sânul stâng, precum fructul biblic... Prostii dulci
de-ale lor, banalități expirate...
“Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu pe când vânai în deșert cu prietenul tău, Enghidu, asa-i?Derbedeule!
Petros! Petronius! ”
Ridicându-se intr-un cot, Ondina se dezgoli preț de o clipă și Petru remarcă melancolic că sânii acestei femei
se fanaseră; gâtul ușor torsionat compunea deja riduri de animal pe cale să îmbătrânească; îi văzu cearcănele într-
un con de umbră, se eclipsa, cu toate că și acum era aceeași nevastă cu suflet de fetiță care, la prima lor despărțire
adevărată, îi dăruise o banală portocală pe peronul Gării de Nord...
“Stii, Petros, oricât te-ai strădui, n-o să ai niciodată toate femeile din lume. Totdeauna mai rămâne una care o
să-ți scape... ”
Deveni atent. Așa începea când urma să facă un anunț important.
“Am cancer”, spuse ea simplu, ca și când ar fi citit factura la curent sau l-ar fi avertizat că nu mai e cafea în
casă.
În clipa aceea, Petru își văzu toți prietenii murind. Prezentul se dilată, înghițind brusc tot trecutul. Gesturile
pe care se pregătea să le facă – largi, dramatice, sfâșietoare, se contopiră cu un secol întreg de reverențe, cadri-
luri și trandafiri uscați între pagini de carte apărută la Alcalay, în care el va găsi din întâmplare fotografii sepia cu
Regimentul 16 Călărași. Petru își aminti de ziua când trebuia să moară înecat, cu patruzeci și cinci de ani în urmă,
dacă nu ar fi fost salvat de tatăl său; de blonda Iuftaru Dana , împușcată la Revoluție chiar lângă el; de colega lui,
Vetuța, moartă de angină difterică chiar în ziua când ceilalți primiseră cravata roșie de pionier. Îl văzu pe Kovalski
făcând atac de cord ca Pașadia din “Craii... ”lui Mateiu... Văzu delfinariul din Constanța preschimbându-se într-
o gigantică fântână cu roată și pe Alexandru, prietenul din copilărie, făcându-i semn cu mâna de pe celălalt mal al
unui râu înghețat. Auzi țipătul unei specii de foci pe cale de dispariție în Insula Paștelui; văzu ce nu se poate vedea
și fu asurzit de ceea ce, în general, se mișcă prin Univers în cea mai profundă tăcere...
“E firesc”, continuă rece Ondina, ”să iei toate măsurile ce se cuvin într-o asemenea situație”. Medicii nu se
putuseră înșela: o banală durere de umăr se dovedise a fi tot ce se putea mai rău.
“Imi crește un nufăr în plămânul drept. Îți amintești de fata din “Spuma zilelor”?O minune, spuneai tu. Ca
metaforă e tot ce s-a scris mai frumos despre cancer. Ca realitate însă... ”
“La ce lucrezi acum?”schimbă vorba Ondina.
Petru nu îndrăzni să răspundă. Ea continuă pe un ton mustrător: ”Știu, ți-am văzut hârtiile, nu prea ai pro-
gresat... Dar cum dracu’?Ai avut, așa, o premoniție?Auzi tu... ”De cura pro mortuis gerenda”, ... Despre grija pecare trebuie să o avem față de cei morți... ”
Apoi îi adresă ultimele cuvinte din viața ei: ”Adevărat grăiesc ție că mă vei trăda la cel de-al treilea cântat al
cocoșilor; te vei lepăda de mine și mă vei uita... ”
Un timp, Ondina făcu drumuri repetate la București, desigur pentru tratamentele specifice. Petru bănui că
frumosul ei păr roșcat căzuse; o văzu legată la cap cu un batic gri-albăstriu, umblând agitată prin camera ei, de
parcă ar fi mutat la nesfârșit mobile. Într-o zi de ianuarie încuie ușa cu cheia și nu mai permise nimănui să intre.
Singura care avea acces era o călugăriță catolică din ordinul “Micile surori ale lui Iisus”, care zăbovea câteva cea-
suri, dispărând apoi ca și cum totul s-ar fi sfârșit. Petru o urmărea sufocat de emoție. În cele din urmă, vizita maicii
Giovanna deveni un fapt cu desăvârșire banal și el nu s-ar fi mirat dacă ar fi văzut-o venind la miezul nopții.
Își simplifică viața la maximum. Mută biroul pe hol, lângă ușa Ondinei; în spatele biroului aranjă o mică
bibliotecă din care elimină fără milă operele sfântului Augustin. Un raft fu ocupat cu ziare vechi, de epocă, celălalt
cu broșuri de medicină popularizată de pe vremea dictaturii. Lumina venea din stânga, intensă, tăioasă ca un brici
în timpul zilei, săracă și pâlpâindă după-amiaza.
Pe birou, Petru așeză frumos stivuite toate topurile de hârtie pe care le găsise în casă, vreo șase; alături, masi-
vul său stilou Parker și o călimară străveche din bronz reprezentând “Mica sirenă”. Privea ceasuri întregi drumul
pavat cu piatră de râu gălbuie, casele minuscule ale mahalagiilor zugrăvite toate în calcio vecchio, acoperișurile
vinete, lipsite de zăpada iernii. Ulița se înfunda într-o curte cu gard de cărămidă și foste magazii de cereale ale
negustorilor din alte vremuri. Sub stratul de var se mai putea citi: ”Votați FDP. Votați Soarele.
Nu reuși să scrie un singur cuvânt. In sinea sa dădu vina pe lumina care scădea prea repede. Întrerupse definitiv
vizitele la atelierul lui Kovalski; acesta îi telefonă îngrijorat – mai trăia?se mai ducea la școală?avea nevoie de ceva?.
. . cunoștea el un medic foarte bun care... Petru îl refuză politicos: trăia, lucra firește, își luase un medical, nu-i
trebuia nimic, care era problema?
Ușa de la camera Ondinei rămânea închisă. Fiecare zi se scurgea la fel, ca și cum timpul s-ar fi învârtit într-o
încăpere obscură, lipsită de repere; ca și cum un His master voice de piatră și-ar fi creat un șanț fatal peste care
acul patefonului nu mai putea sări în veci. Uneori, Petru stingea lumina încercând să zărească pe sub ușă o tentă
de întuneric cât de cât decolorată. Odată, i se păru că pe dedesupt răzbate o fosforescență albastră însoțită de un
miros intens de ciuperci putrezite. Alteori auzi clar cum cineva merge cu pași apăsați prin frunzișul uscat al unei
păduri toamna.
Își găsi destulă vreme să facă exercitii de memorie: află astfel cum începuse visul, dar nu îndrăzni să se întrebe
cum se va sfârși. Mintea lui era deseori parcursă de imagini orbitoare, interesante, însă nu se ridică să le noteze.
Zăcu zile întregi pe canapeaua desfundată. Dimineața îi părea rău ca după un vis de dragoste nefinalizat. În gen-
eral, se trezea cu simțurile încordate de cârcei care nu treceau ușor.
Ondina devenise o “umbră a unei idei”: atât de necorporală, cu nufărul ei din plămân, ca o înecată...
... O văzu într-un februarie friguros în haina ei neagră . Coama roșcată accentua prin contrast paloarea aproape
leucemică a tenului; ochii albaștri, enormi, scânteiau pe fundalul unei căderi grele de zăpada care se macula rapid
pe dalele murdare ale pavajului...
Sosise mai târziu la cursurile organizate de Ministerul Muncii; lua lucrurile “a la legere”, se vedea clar; era
însoțită de Mirela, zisă Eta, o fătucă mărunțică, tunsă stil Mireille Mathieu. Lui Petru îi plăcuse de Eta, însă curând
hotărî că aceasta era de o prostie criminală, așa ca abandonă gândul.
Ondina se așezase lângă el(absolut întâmplător)și începuse să copieze tâmpeniile dictate mai înainte; se apropi-
ase în mod periculos de umărul lui Petru care o studia cu coada ochiului, ușor amuzat. Mirosea frumos a Helene
Rubinstein, ceva rar pe vremea aceea. Privind-o, lui Petru îi veni în minte “Celula auriculară”a lui Redon – aceeași
figură ușor androgină cu profil de medalie, părând a sonda simultan lumea și pe sine.
Se simțea supravegheat, cu toate că Ondina nu dădea impresia că o face; afară ningea cu fulgi grei, îmbibați de
apă; pe geamurile vopsite în verde până la jumătate curgeau lacrimile sfârșitului de iarnă bătrână.
In curtea interioară se auzeau glasurile unor copii care bombardau cu bulgări un om de zăpadă. Copiii trecură
apoi la un joc pe care Petru dori intens să-l vadă: ”-Ce e sus?/-Pui de urs. /-Ce e jos?/-Lapte gros. /-Dă-te jos! ”
Jocul părea fără sfârșit între zidurile vinete ca de închisoare americană. Petru percepu ușile metalice glisante în-
chise brutal la etajele unu și doi; gardienii încuiau violent celulele în care deținuții stăteau obligatoriu cu spatele în-
tors către intrare; auzi pași depărtându-se, zăngănit de chei scăpate pe pasarelă; o înjurătură într-o limbă orientală
veche, apoi tăcerea întreruptă doar de respirația chinuită a cuiva rămas în urmă...
La cantină nu găsiră locuri. Ondina își ridicase privirea ei regală, dezgustată de mulțimea care sorbecăia zgo-
motos o ciorbă de cartofi cu câteva fire de carne, zise “hai dracului de-aici, nu vezi că pute?”și Petru o urmă supus,
atent să nu alunece pe dalele slinoase. Ieșiră.
Cumpărară, în drum, salam, ciocolată, suc de ananas și o sticlă de Havana Club – Cuba Libre – băutura lui
Fidel (încă se mai găsea); intrară în căminul înghețat. Ondina nu nimeri broasca ușii, el o ajută. Înăuntru mirosea
a cameră în care locuiseră nouă luni băieți de la țară, șantieriști care lăsaseră în urmă o mizerie cosmică: hârtii de
ziar unsuroase, mucuri de țigară, saltele pătate... Eta se despărțise de cei doi motivând ceva aiurea; de altfel nu se
mai întoarse până la ziuă. ”O curvă”, râse alteța sa, ”trăiește cu șeful de șantier care e însurat cu o lesbiană”. Petru
fu convins că treaba fusese aranjată, dar nu comentă.
Ondina își aruncă paltonul negru pe pat, rămânând în niște raiați vișinii și într-un pulover verde “împletit de
mama”. Găsiră pe undeva un reșou și, curând, aerul deveni prietenos, așa încât “îngerii puteau zbura nestingheriți”.
După care ea se făcu brusc palidă, Petru crezu că îi e rău și îi turnă grăbit un pahar de Havana; își turnă și el, băură.
În acea noapte”a iertării și a iubirii”rosti Ondina cuvintele magice care îl ținură lângă ea douăzeci și trei de ani:
”Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu... ”
***
Au trecut aproape doi ani de la acel septembrie al nu știu cărui an, al nu știu cărei vieți. In tot acest timp, nu-mi
amintesc să fi făcut vreun lucru demn de ținut minte. Parcursesem un traseu lipsit de variație, navigând prin puste
nesfârșite al căror capăt nu-l întrezăream. Socoteam, în ce mă privea, că e inutil să mai afirmi ceva despre un tip al
cărui mod de existență este anchiloza fizică și mentală. Stăteam toată ziua răsfoind ziare vechi din care aflam abia
acum de căderi de guverne și catastrofe aviatice, de divorțuri și căsătorii celebre, de sinucideri suspecte. Uneori par-
curgeam aceeași știre, mirându-mă de fiecare dată, adnotând aceleași pasaje, comentându-le interogativ sau excla-
mativ. La căderea serii, consemnam în jurnalul de bord aceeași propoziție a unui împărat ratat: ”Diem perdidi”- încă
o zi pe care am pierdut-o... Priveam nepăsător cum amurgul pătrundea tiptil în camera mea de veghe, mai întâi
fragmentat în pen-umbre și pen-lumini, apoi uniform, în violet și roșu. Ușa Ondinei devenise o fantă de întuneric
permanentă, singurul punct ferm într-o lume în mișcare.
Dimineața venea ca o hermină, holbându-se la mine cu ochi de albinos, încercuiți cu roz. Încă visam că sunt un
vânător pe o cărare povârnită; de pildă, imi imaginam că hermina se debarasase fulgerător de blana ei, că alergam
după ea, fără a-mi da seama că, de fapt, călcam pe zăpadă...
Miluca nu mă mai căuta, distanța dintre orașele noastre se dilatase . Sufeream ca un prost după vorba ei
moldovenească, insinuantă, parșivă. Îi trimisei mesaje în cele mai nepotrivite momente, mă purtai oribil. Ca și
când m-aș fi găsit în ultima clipă a vieții mele, parcursei rapid copilăria și tinerețea, mă gândii la sinucidere, apoi
renunțai(din lașitate). Însă nimic nu apăru la orizont pentru a-mi da curaj. Era de Florii și nimeni nu-mi telefonă, la
ușă nu sună nimeni. Imi amintesc că luna plină îmi încordase simțurile la maximum; prin fereastra deschisă un tip
striga disperat “Marcela! ”apoi “Adriana”; la televizor Rick bea de stingea, într-o Casablancă ostilă, în timp ce negro-
teiul Armstrong zdrăngănea la pian în cârciuma goală: ”You must remember this... ”
Sora Giovanna venea zilnic, fără să-mi adreseze o vorbă. Dacă n-ar fi avut parura albă, ar fi fost ușor confundată
cu iezuitul lui Kovalski, Trecea, biată făptură androgină, dispărând rapid în spatele ușii din lemn roșcat de cireș.
Câteva ceasuri parcă o înghițea pământul.
Și totuși, într-o dimineață timpul se destinse. Mă trezisem surprinzător de calm și, cu toate că am încercat în clipa
următoare să fac obișnuitul exercițiu de memorie, n-am reușit să-mi amintesc nimic din ceea ce visasem. Am simțit
că sora Giovanna venise deja, după mirosul de iod pe care îl răspândea de obicei. Însă altceva plutea în aer și nu mă
înșelam.
De astădată ieși neobișnuit de repede din camera Ondinei. Se opri în ușă și mă privi fix, fără a scoate o vorbă.
Apoi plecă încet, ca și cum ar fi considerat că misiunea ei se încheiase...
M-am ridicat și am făcut câțiva pași de om abia ieșit din convalescență. Era spre sfârșitul lui mai, furtunarii și
pescărușii își făcuseră din nou apariția pe cerul de deasupra orașului. Lumea se amestecase frumos, oameni și păsări,
adia o briză sărată, undeva se auzea sirena unui cargobot, ca un tunet.
Am intrat ușor în camera Ondinei, amețit de miresme... Peretele dinspre miazănoapte dispăruse complet. In
curtea cotropită de soare înfloriseră gutuii. Printre frunzele lor groase, cerate, se strecurau fluturi galbeni, puzderie de
fluturi mirosind a fructe încă nenăscute . In jurul trunchiurilor crăpate de bătrânețe rămăseseră întipărite urme de
tălpi delicate. Urmele se pierdeau undeva, într-un punct, fără a se continua.
M-am aplecat și am ridicat de pe jos ceva care semăna cu o bucată de hârtie. In acea clipă am simtit că mor cu
inima bătând. Am recunoscut scrisul ferm, lipsit de digresiuni inutile: ”Exist. Sunt în maxi-taxi, în drum spre Piatra-
Neamț. Dacă nu te obosește prea tare, du acest mesaj la Mantua”.
M-am întors către ușă. Am răsucit cheia pe dinăuntru, de două ori. Definitiv.
DARIE LĂZĂRESCU
Mai-iulie 2007
Ciudata faimă, mi-ai cântat /In suflet linisti revarsând”.
(Friedrich baron de la Motte-Fouqué-Undine)
Intr-o dimineață de septembrie luminos ca aurul vechi, Petru se trezi brusc, nu înainte de a încerca din
răsputeri să-și continue somnul și visul...
...Așa încep toate istoriile care se termină până la urmă prost... Prea multe cuvinte deturnează discursul de
la adevăr, îl compromit. Ar trebui ceva ironie, autopersiflare, dar si acestea dau prost: e ca si cum ai râde în fața
unui amurg gigantic sau în fața propriei morți... Si Manlius... Manlius Teodorus, marele intelectual păgân pe care
Petru începuse chiar să-l iubească după ce aflase că el fusese acela care îl îndemnase pe Sfântul Augustin: ”Tolle,
lege”-adică “ia, citește”... citește o parte din viața mea, ultima poate... nu neapărat pe Plotin și Porfiriu... Așa ar
trebui să debuteze orice poveste: cu un gest imperativ al autorului, care să conțină și speranță și disperare mută...
Pentru că nu se știe...
“Aveți un pic de răbdare”, pare să spună personajul - “aveți puțină răbdare cu mine. Ce dacă scena care urmează
vi se pare cunoscută, ce dacă ați mai întâlnit-o undeva și poate că ați și trăit-o înșivă! V-am visat rău, prieteni,
cât se poate de rău și asta nu-mi iese din minte! Și uite, chiar acum, pe la coada ochiului mi se prelinge o lacrimă
neplânsă, semn de slăbiciune, firește... Și alături de mine se află o femeie care va muri curând, se va topi în pământ
si va rămâne o amintire din ce în ce mai veche...”
... Petru întoarse capul: la dreapta lui Ondina dormea, cu părul ei roșcat(“un roșu de Irlanda, ceva rarissim”, ar
fi exclamat Kovalski, ”un roșu neprețuit”) - revărsat pe albul pernei. Avu un gest de tandrețe vinovată dar se opri la
timp: ”Să umblăm cuviincioși ca ziua, nu în ospețe și beții, nu în desfrânări și fapte de rușine”. Insă nu mai credea
în vorbe, nici în înțelepciunea altora. ”Nimeni nu a avut, nu are și nici nu va avea experiența mea; deci sunt unic
și vrednic de a călători în Hyperboreea”, gândi el, cuprins brusc de o veselie neroadă...
Dar avusese un vis și mintea lui refuza să accepte așa ceva... ”Quid si falleris?Ce dacă te îndoiești?” La început
fusese ca o deschidere luminoasă, o fantă către copilărie: imaginea unei dimineți de primăvară timpurie, când
Dumitru, bătrânul arheu al familiei, îl scosese în brațe, încă adormit, până în pragul prispei unde așezase câteva
brazde proaspete de iarbă. Îl pusese să calce cu tălpile goale pe verdele umed de rouă și Petru simțise iarba ca pe
un animal gelatinos, ca pe o jivină care i se strecura printre degete precum nămolul de după ploaie; deranjat că
fusese trezit din somnul dulce, țipase, dar bătrânul îl ținuse strâns, îi făcuse cruce de trei ori bombănind ceva
nedeslușit...
Mulți ani după aceea, Petru încercă să repete ritualul, privind gânditor petele rare de lumină care se strecurau
printre frunzele bătrânilor gutui: un mozaic de fluturi galbeni mirosind a fructe nenăscute încă; un fel de praf
stelar adus de cineva de pe altă planetă. Văzuse chiar urme clare de tălpi, dispuse în spirală în jurul trunchiurilor
vechi ale arborilor, amprente care dispăreau la un moment dat într-un punct, ca și cum ființa aceea s-ar fi dema-
terializat, și-ar fi pierdut brusc și trupul și umbra... ”Ah, umbra, prețioasa umbră”va surâde el peste cincizeci de
ani, ”umbra lui Peter Schlemihl... , cea care te așează printre oamenii respectabili și care se retrage apoi odată cu
tine în mormânt! Fricos din fire, Kovalski o eliminase total din tablourile sale, așa încât “subiectii”, pânzele pic-
tate, păreau luminați simultan, din toate unghiurile: ”Sunt ca niște cochilii simbolice, minerale, calcifiate de focul
Sodomei și al Gomorrei... , iată heraldica mea”, mârâise acesta, așteptând aprobarea lui Petru: da, așa este, suntem
de fapt niște efigii împuțite, toți, toți, și de la grecii tăi ni se trage, grecii tăi infecți din Mangalia... Firește, nu-și
rostise gândul cu voce tare, Ben Kovalski era sensibil nevoie mare...
Petru încerca să recompună mental fazele visului care încă îl obseda: un film fără generic, cu secvențe montate
anapoda, lipsite de logică. ”Nici o dialectică”, gândea el, un pretențios cu elevii la clasă, cărora le pretindea să se
exprime clar “ca într-un dialog al lui Platon”...
“In rest, izbucnise amicul Kovalski, totul e o tâmpenie... . marxisme... darwinisme! Ce simplu știu unii să
explice lucruri pe care numai Dumnezeu le poate lămuri! Ascultă la mine, exclamase micul pictor, eu și când dau
cu pensula visez... Uite torsul ăsta, enorm, obsedant... ai crede că sunt un pervers, dar nu, sunt un om normal,
mai normal decât tine care sufli seară de seară în ceafa nevestei, pentru că suferi de mâncărime, asta e... Eu visez
fundurile mele și, când ating pensula pe pânză, parcă mângâi șoldul femeii... Ce lucru minunat! Deal-vale, vale-deal, ca un spațiu mioritic...”
Dar asta fusese demult, pe vremea când Kovalski susținea că lucrase ca ucenic al lui Leonardo(“Lionardo mio”),
în atelierul căruia frecase ani de zile culorile în mojare de piatră; făcuse și ceva alchimie, învățase o brumă de me-
serie, după care emigrase în Florența Medicilor, de unde se întorsese cu o statuetă stranie în genul “Amurgului”lui
Michelagnollo: un călugăr iezuit privind peste umăr trecătorii în lumina care se stingea. Pictorul așezase statueta
într-o nișă exterioară a atelierului său, astfel încât cine avea drum pe străduța cu castani bătrâni se simțea în mod
ciudat urmărit, supravegheat de privirea întunecată a iezuitului.
În acel timp de care puțini își mai amintesc, nici Petru nu devenise ucenic al lui Asklepios pentru a îngriji cu
nesfârșit devotament rănile înfiorătoare ale Ondinei. Era tânar si liber și bătea des drumul dintre Verona și Mantua,
când cu piciorul, când călare pe un măgăruș care prea des se oprea să se odihnească. Făcea pe mesagerul pentru
câțiva bănuți și nu o dată întârziase, fiind aspru mustrat de clienți. Circula chiar o istorie cu doi tineri îndrăgostiți
care își puseseră capăt zilelor tocmai datorită acelui nefericit concurs de împrejurări: mesagerul nu sosise la timp.
Dar Petros nega că ar fi fost vorba de el; susținea că s-ar fi aflat în cu totul alt loc. Existau martori care l-ar fi văzut
însotind armata lui Pancho Villa dincolo de Sierra Madre; unii susțineau chiar că ar fi fost împușcat în împrejurări
cu totul neclare, dar nimeni nu ar fi putut jura că acesta e adevărul. Cert este că fu văzut în timpul revoluției din
1989 ținut la braț de o doamnă pe nume Lucia Kita și împărțind manifeste, cu toate că mulți spuneau că această
doamnă, celebră în epocă prin frumusețea ei, murise demult, în timpul marelui cutremur din 1977.
“În fond”, comentă Kovalski, ”istoria e un cartier rău famat prin care orice prost se poate plimba în deplină
libertate... ”Dar Petru constată că nici nu-și mai asculta prietenul. Se gândea constant la Ondina care nu mai era
dar, într-un ungher al amintirii sale de om aproape bătrân... , ca fructul unei gutui din copilărie, lumina șoldul
acelei Miluca Hec, femeia care, până s-o întâlnească, îi șoptise la telefon: ”Știi cum sunt ochii mei când plâng?Verzi
ca iarba călcată pe nervi... ”Petru avea puterea de a imagina, cuvintele femeii explodaseră în el, le simțea sub piele
ca pe niște calupuri minuscule de dinamită...
După câteva luni de convorbiri telefonice, excitat la culme de alintăturile pisicești ale Milucăi se urcase în
trenul de Iași, gândind că, probabil, își pierduse mintile dacă era in stare să parcurgă o asemenea distanță... Când
coborâse în gara Nicolina, avusese o emoție atât de puternică, încât se lăsase purtat de mâna ca un nevăzător. Mi-
luca îl sărutase din prima, el îi răspunsese năucit de ineditul situației și, câteva minute, niciunul dintre ei nu reușise
să scoată o vorbă. Petru își aminti: era 1 decembrie, ora 5 si 35 de minute dimineața și femeia aceea necunoscută
se trezise cu noaptea in cap ca să-l aștepte pe el, singuraticul numărul unu al Ploieștiului...
Peste câțiva ani(deși se poate să fi trecut mult mai mult), revăzu în vis gara numită pretențios “internațională”.
O zări ivindu-se periculos din ceața densă: plutea ca un cargobot în derivă cu o singură lumină de poziție la prova.
Petru observă o singură bancă, aproape putredă, roasă de umezeala acidă a oceanului. Miluca îl trăsese într-acolo
aproape cu forța, ținând în cealaltă mână o sticlă cu cafea călduță.
Se așezaseră stângaci ca doi adolescenți, în timp ce ultimii pasageri coborau lent pasarela ruginită...
Ceea ce a urmat nu a avut nimic romantic. Ar fi trebuit să se succeadă întâmplări limpezi, firești, curate. Petru
constatase că era crispat și neîndemânatic, în timp ce Miluca se relaxase total: țopăia veselă în drum spre hotelul
ieftin pe care ea însăși îl alesese(oare mai fusese acolo?). Hotelul era mai degrabă o pensiune in cartierul Dimitrie
Cantemir; trebuiră să aștepte cam o oră până să se elibereze ceva.
Adevărul fu că nu reuși să se detașeze decât spre seară; blestemă în gând natura lui păcătoasă, balcanică, pe
care(credea el)se altoise un sânge albastru, rece, din ticălosul Albion; în baie era frig, dar făcură împreună duș - ca-
n filme! -și Petru îndrazni să-i mângâie părul pubian aspru și strălucitor, țâțele mici și boante. O întrebă stupid de
ce are sânul stâng mai scurt, însă Miluca îi răspunse simplu, ca o nevastă: ”Mi l-au mâncat băieții!”(Avea doi flăcăi,
moldoveni zdraveni). Semăna cu Uruma, tătăroaica din romanul unui cunoscut scriitor teleormănean: aceiași
ochi oblici, verzui, șerpești, același pântec supt, același aer enigmatic al îndepărtatului Bugeac.
Mai mult ca sigur că pretențiosului Kovalski nu i-ar fi plăcut: nu vedea că e șuie?o femeie la 47 de ani trebuie
să fie rubensiană... măcar de-ar fi știut să facă amor ca fetele lui din Place Pigalle...
Pictorul îl cita frecvent pe Sfântul Pavel, cu toate că, în realitate, era știut drept un desfrânat notoriu, fapt
cunoscut în Ploiești și nu numai; vestit pentru orgiile care aveau loc chiar în atelierul iezuitului; prin ferestrele ate-
lierului, în miez de noapte, părea că țâșnesc înseși flăcările verzui, puturoase ale păcatului. ”De aceea, Dumnezeu
i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, spre necurăție, ca să-și necinstească trupurile între ei înșiși”, scandase Kovalski
după ce Petru se întorsese de la Iași total schimbat...
Slăbise, fața lui căpătase paloarea marmurei vechi. Într-o seară, lăsase lumina stinsă; se privise în oglindă și se
speriase: din apele cețoase răsărea un chip fosforescent verde-gălbui ca al unei meduze.
Convenise cu Miluca să-l sune ea în fiecare dimineață de la serviciu și asta se întâmpla zilnic pe la 8 fara
un sfert. Dar Petru se trezea din reflex înainte de ora 7(oră de iarnă), așteptând cu inima bătând apelul de la Iași
care, într-o zi, nu mai veni. Constată atunci că uitase cu desăvârșire cuvintele mamei sale – o femeie insignifiantă,
blândă ca o oaie și cam săracă cu duhul. ”Ce fac, mamă?ce mă fac?”o întrebase el odată când, suferind după o
colegă de facultate, era gata să-și abandoneze studiile... ”Plângi, maică, plângi! ”îl sfătuise ea. ”Să plângi, puiul
mamei, că nu mai e nimic de făcut... ”
**
Plouase atât de mult, încât pescărușii, furtunarii ajunseseră până departe, sub munte: fură văzuți pe malurile
pietroase ale unui râu vijelios. Treceau în stoluri, uimindu-i pe orășenii obișnuiți cu vrăbiile și turturelele. Păreau
niște îngeri dezorientați. Poposeau mai întâi lângă artezienele urbei, cu aripile lor neobișnuit de mari printre doam
nele cu părul bătând în violet și liceenii care se sărutau cu disperare...
După ce furtunarii și pescărușii dispărură înspre munte, înfloriră peste noapte teii. Târziu, după căderea nopții,
efluvii medicinale pluteau încă peste acoperișurile de ardezie; se strecurau prin ferestrele larg deschise, ca niște
pisici galbene. Perechile cădeau în extaz; pe bulevard, femei cu ochi exoftalmici traversau amețite intersecțiile,
stârnind injurăturile admirative ale șoferilor. Fabrica lui Kovalski scotea flăcări. Iezuitul părea acum un Savonarola
umilit. Petru reuși să scape cu greu de insistențele unui model aflat la fața locului, o arătare care, susținea pictorul,
era încă virgină și aștepta doar dezlegare. După ce femeia îi umpluse capul cu tâmpenii(pretindea că e o urmașă
a lui Cuza, că până de curând fusese agentă sub acoperire, că îl are pe generalul D. V. la degetul mic, că acum se
luptă într-un proces pentru recuperarea unei moșteniri fabuloase de pe urma soțului decedat într-un accident de
mașină în împrejurări cel puțin dubioase... bla-bla-bla... , lui Petru i se făcuse rău. Vomitase icnind peste pervazul
ferestrei, chiar lângă nișa iezuitului. Profitase de ocazie s-o șteargă, aproape alergând pe străduța cu castanii negri
de atâta noapte...
Se întoarse acasă târziu, intră aproape buimac în curtea cu vișini și iarbă cotropită de rouă. Fântâna cu roată
veghea ca un ochi deschis, vag luminată de becul galben al verandei.
Ondina avea un stil de a dormi năucitor: cu fața în sus, întinsă perfect, cădea în somn în câteva secunde.
Adormea”ca un înger sau ca un călător intergalactic”. Acum stătea ghemuită(ce ciudat! )în decubit lateral , ca un
fetus. Petru o privi și rosti în șoaptă, crezând că ea nu-l aude: ”O dragoste de câine n-are hotar; fu surprins când ea
îi continuă gândul: ”Știi, chiar acum ai niște ochi de câine în călduri”. El râse, adăugând că deja o vede în alb-ne-
gru, numai inima(inima ta de un roșu imperial! )îi pulsează sub sânul stâng, precum fructul biblic... Prostii dulci
de-ale lor, banalități expirate...
“Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu pe când vânai în deșert cu prietenul tău, Enghidu, asa-i?Derbedeule!
Petros! Petronius! ”
Ridicându-se intr-un cot, Ondina se dezgoli preț de o clipă și Petru remarcă melancolic că sânii acestei femei
se fanaseră; gâtul ușor torsionat compunea deja riduri de animal pe cale să îmbătrânească; îi văzu cearcănele într-
un con de umbră, se eclipsa, cu toate că și acum era aceeași nevastă cu suflet de fetiță care, la prima lor despărțire
adevărată, îi dăruise o banală portocală pe peronul Gării de Nord...
“Stii, Petros, oricât te-ai strădui, n-o să ai niciodată toate femeile din lume. Totdeauna mai rămâne una care o
să-ți scape... ”
Deveni atent. Așa începea când urma să facă un anunț important.
“Am cancer”, spuse ea simplu, ca și când ar fi citit factura la curent sau l-ar fi avertizat că nu mai e cafea în
casă.
În clipa aceea, Petru își văzu toți prietenii murind. Prezentul se dilată, înghițind brusc tot trecutul. Gesturile
pe care se pregătea să le facă – largi, dramatice, sfâșietoare, se contopiră cu un secol întreg de reverențe, cadri-
luri și trandafiri uscați între pagini de carte apărută la Alcalay, în care el va găsi din întâmplare fotografii sepia cu
Regimentul 16 Călărași. Petru își aminti de ziua când trebuia să moară înecat, cu patruzeci și cinci de ani în urmă,
dacă nu ar fi fost salvat de tatăl său; de blonda Iuftaru Dana , împușcată la Revoluție chiar lângă el; de colega lui,
Vetuța, moartă de angină difterică chiar în ziua când ceilalți primiseră cravata roșie de pionier. Îl văzu pe Kovalski
făcând atac de cord ca Pașadia din “Craii... ”lui Mateiu... Văzu delfinariul din Constanța preschimbându-se într-
o gigantică fântână cu roată și pe Alexandru, prietenul din copilărie, făcându-i semn cu mâna de pe celălalt mal al
unui râu înghețat. Auzi țipătul unei specii de foci pe cale de dispariție în Insula Paștelui; văzu ce nu se poate vedea
și fu asurzit de ceea ce, în general, se mișcă prin Univers în cea mai profundă tăcere...
“E firesc”, continuă rece Ondina, ”să iei toate măsurile ce se cuvin într-o asemenea situație”. Medicii nu se
putuseră înșela: o banală durere de umăr se dovedise a fi tot ce se putea mai rău.
“Imi crește un nufăr în plămânul drept. Îți amintești de fata din “Spuma zilelor”?O minune, spuneai tu. Ca
metaforă e tot ce s-a scris mai frumos despre cancer. Ca realitate însă... ”
“La ce lucrezi acum?”schimbă vorba Ondina.
Petru nu îndrăzni să răspundă. Ea continuă pe un ton mustrător: ”Știu, ți-am văzut hârtiile, nu prea ai pro-
gresat... Dar cum dracu’?Ai avut, așa, o premoniție?Auzi tu... ”De cura pro mortuis gerenda”, ... Despre grija pecare trebuie să o avem față de cei morți... ”
Apoi îi adresă ultimele cuvinte din viața ei: ”Adevărat grăiesc ție că mă vei trăda la cel de-al treilea cântat al
cocoșilor; te vei lepăda de mine și mă vei uita... ”
Un timp, Ondina făcu drumuri repetate la București, desigur pentru tratamentele specifice. Petru bănui că
frumosul ei păr roșcat căzuse; o văzu legată la cap cu un batic gri-albăstriu, umblând agitată prin camera ei, de
parcă ar fi mutat la nesfârșit mobile. Într-o zi de ianuarie încuie ușa cu cheia și nu mai permise nimănui să intre.
Singura care avea acces era o călugăriță catolică din ordinul “Micile surori ale lui Iisus”, care zăbovea câteva cea-
suri, dispărând apoi ca și cum totul s-ar fi sfârșit. Petru o urmărea sufocat de emoție. În cele din urmă, vizita maicii
Giovanna deveni un fapt cu desăvârșire banal și el nu s-ar fi mirat dacă ar fi văzut-o venind la miezul nopții.
Își simplifică viața la maximum. Mută biroul pe hol, lângă ușa Ondinei; în spatele biroului aranjă o mică
bibliotecă din care elimină fără milă operele sfântului Augustin. Un raft fu ocupat cu ziare vechi, de epocă, celălalt
cu broșuri de medicină popularizată de pe vremea dictaturii. Lumina venea din stânga, intensă, tăioasă ca un brici
în timpul zilei, săracă și pâlpâindă după-amiaza.
Pe birou, Petru așeză frumos stivuite toate topurile de hârtie pe care le găsise în casă, vreo șase; alături, masi-
vul său stilou Parker și o călimară străveche din bronz reprezentând “Mica sirenă”. Privea ceasuri întregi drumul
pavat cu piatră de râu gălbuie, casele minuscule ale mahalagiilor zugrăvite toate în calcio vecchio, acoperișurile
vinete, lipsite de zăpada iernii. Ulița se înfunda într-o curte cu gard de cărămidă și foste magazii de cereale ale
negustorilor din alte vremuri. Sub stratul de var se mai putea citi: ”Votați FDP. Votați Soarele.
Nu reuși să scrie un singur cuvânt. In sinea sa dădu vina pe lumina care scădea prea repede. Întrerupse definitiv
vizitele la atelierul lui Kovalski; acesta îi telefonă îngrijorat – mai trăia?se mai ducea la școală?avea nevoie de ceva?.
. . cunoștea el un medic foarte bun care... Petru îl refuză politicos: trăia, lucra firește, își luase un medical, nu-i
trebuia nimic, care era problema?
Ușa de la camera Ondinei rămânea închisă. Fiecare zi se scurgea la fel, ca și cum timpul s-ar fi învârtit într-o
încăpere obscură, lipsită de repere; ca și cum un His master voice de piatră și-ar fi creat un șanț fatal peste care
acul patefonului nu mai putea sări în veci. Uneori, Petru stingea lumina încercând să zărească pe sub ușă o tentă
de întuneric cât de cât decolorată. Odată, i se păru că pe dedesupt răzbate o fosforescență albastră însoțită de un
miros intens de ciuperci putrezite. Alteori auzi clar cum cineva merge cu pași apăsați prin frunzișul uscat al unei
păduri toamna.
Își găsi destulă vreme să facă exercitii de memorie: află astfel cum începuse visul, dar nu îndrăzni să se întrebe
cum se va sfârși. Mintea lui era deseori parcursă de imagini orbitoare, interesante, însă nu se ridică să le noteze.
Zăcu zile întregi pe canapeaua desfundată. Dimineața îi părea rău ca după un vis de dragoste nefinalizat. În gen-
eral, se trezea cu simțurile încordate de cârcei care nu treceau ușor.
Ondina devenise o “umbră a unei idei”: atât de necorporală, cu nufărul ei din plămân, ca o înecată...
... O văzu într-un februarie friguros în haina ei neagră . Coama roșcată accentua prin contrast paloarea aproape
leucemică a tenului; ochii albaștri, enormi, scânteiau pe fundalul unei căderi grele de zăpada care se macula rapid
pe dalele murdare ale pavajului...
Sosise mai târziu la cursurile organizate de Ministerul Muncii; lua lucrurile “a la legere”, se vedea clar; era
însoțită de Mirela, zisă Eta, o fătucă mărunțică, tunsă stil Mireille Mathieu. Lui Petru îi plăcuse de Eta, însă curând
hotărî că aceasta era de o prostie criminală, așa ca abandonă gândul.
Ondina se așezase lângă el(absolut întâmplător)și începuse să copieze tâmpeniile dictate mai înainte; se apropi-
ase în mod periculos de umărul lui Petru care o studia cu coada ochiului, ușor amuzat. Mirosea frumos a Helene
Rubinstein, ceva rar pe vremea aceea. Privind-o, lui Petru îi veni în minte “Celula auriculară”a lui Redon – aceeași
figură ușor androgină cu profil de medalie, părând a sonda simultan lumea și pe sine.
Se simțea supravegheat, cu toate că Ondina nu dădea impresia că o face; afară ningea cu fulgi grei, îmbibați de
apă; pe geamurile vopsite în verde până la jumătate curgeau lacrimile sfârșitului de iarnă bătrână.
In curtea interioară se auzeau glasurile unor copii care bombardau cu bulgări un om de zăpadă. Copiii trecură
apoi la un joc pe care Petru dori intens să-l vadă: ”-Ce e sus?/-Pui de urs. /-Ce e jos?/-Lapte gros. /-Dă-te jos! ”
Jocul părea fără sfârșit între zidurile vinete ca de închisoare americană. Petru percepu ușile metalice glisante în-
chise brutal la etajele unu și doi; gardienii încuiau violent celulele în care deținuții stăteau obligatoriu cu spatele în-
tors către intrare; auzi pași depărtându-se, zăngănit de chei scăpate pe pasarelă; o înjurătură într-o limbă orientală
veche, apoi tăcerea întreruptă doar de respirația chinuită a cuiva rămas în urmă...
La cantină nu găsiră locuri. Ondina își ridicase privirea ei regală, dezgustată de mulțimea care sorbecăia zgo-
motos o ciorbă de cartofi cu câteva fire de carne, zise “hai dracului de-aici, nu vezi că pute?”și Petru o urmă supus,
atent să nu alunece pe dalele slinoase. Ieșiră.
Cumpărară, în drum, salam, ciocolată, suc de ananas și o sticlă de Havana Club – Cuba Libre – băutura lui
Fidel (încă se mai găsea); intrară în căminul înghețat. Ondina nu nimeri broasca ușii, el o ajută. Înăuntru mirosea
a cameră în care locuiseră nouă luni băieți de la țară, șantieriști care lăsaseră în urmă o mizerie cosmică: hârtii de
ziar unsuroase, mucuri de țigară, saltele pătate... Eta se despărțise de cei doi motivând ceva aiurea; de altfel nu se
mai întoarse până la ziuă. ”O curvă”, râse alteța sa, ”trăiește cu șeful de șantier care e însurat cu o lesbiană”. Petru
fu convins că treaba fusese aranjată, dar nu comentă.
Ondina își aruncă paltonul negru pe pat, rămânând în niște raiați vișinii și într-un pulover verde “împletit de
mama”. Găsiră pe undeva un reșou și, curând, aerul deveni prietenos, așa încât “îngerii puteau zbura nestingheriți”.
După care ea se făcu brusc palidă, Petru crezu că îi e rău și îi turnă grăbit un pahar de Havana; își turnă și el, băură.
În acea noapte”a iertării și a iubirii”rosti Ondina cuvintele magice care îl ținură lângă ea douăzeci și trei de ani:
”Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu... ”
***
Au trecut aproape doi ani de la acel septembrie al nu știu cărui an, al nu știu cărei vieți. In tot acest timp, nu-mi
amintesc să fi făcut vreun lucru demn de ținut minte. Parcursesem un traseu lipsit de variație, navigând prin puste
nesfârșite al căror capăt nu-l întrezăream. Socoteam, în ce mă privea, că e inutil să mai afirmi ceva despre un tip al
cărui mod de existență este anchiloza fizică și mentală. Stăteam toată ziua răsfoind ziare vechi din care aflam abia
acum de căderi de guverne și catastrofe aviatice, de divorțuri și căsătorii celebre, de sinucideri suspecte. Uneori par-
curgeam aceeași știre, mirându-mă de fiecare dată, adnotând aceleași pasaje, comentându-le interogativ sau excla-
mativ. La căderea serii, consemnam în jurnalul de bord aceeași propoziție a unui împărat ratat: ”Diem perdidi”- încă
o zi pe care am pierdut-o... Priveam nepăsător cum amurgul pătrundea tiptil în camera mea de veghe, mai întâi
fragmentat în pen-umbre și pen-lumini, apoi uniform, în violet și roșu. Ușa Ondinei devenise o fantă de întuneric
permanentă, singurul punct ferm într-o lume în mișcare.
Dimineața venea ca o hermină, holbându-se la mine cu ochi de albinos, încercuiți cu roz. Încă visam că sunt un
vânător pe o cărare povârnită; de pildă, imi imaginam că hermina se debarasase fulgerător de blana ei, că alergam
după ea, fără a-mi da seama că, de fapt, călcam pe zăpadă...
Miluca nu mă mai căuta, distanța dintre orașele noastre se dilatase . Sufeream ca un prost după vorba ei
moldovenească, insinuantă, parșivă. Îi trimisei mesaje în cele mai nepotrivite momente, mă purtai oribil. Ca și
când m-aș fi găsit în ultima clipă a vieții mele, parcursei rapid copilăria și tinerețea, mă gândii la sinucidere, apoi
renunțai(din lașitate). Însă nimic nu apăru la orizont pentru a-mi da curaj. Era de Florii și nimeni nu-mi telefonă, la
ușă nu sună nimeni. Imi amintesc că luna plină îmi încordase simțurile la maximum; prin fereastra deschisă un tip
striga disperat “Marcela! ”apoi “Adriana”; la televizor Rick bea de stingea, într-o Casablancă ostilă, în timp ce negro-
teiul Armstrong zdrăngănea la pian în cârciuma goală: ”You must remember this... ”
Sora Giovanna venea zilnic, fără să-mi adreseze o vorbă. Dacă n-ar fi avut parura albă, ar fi fost ușor confundată
cu iezuitul lui Kovalski, Trecea, biată făptură androgină, dispărând rapid în spatele ușii din lemn roșcat de cireș.
Câteva ceasuri parcă o înghițea pământul.
Și totuși, într-o dimineață timpul se destinse. Mă trezisem surprinzător de calm și, cu toate că am încercat în clipa
următoare să fac obișnuitul exercițiu de memorie, n-am reușit să-mi amintesc nimic din ceea ce visasem. Am simțit
că sora Giovanna venise deja, după mirosul de iod pe care îl răspândea de obicei. Însă altceva plutea în aer și nu mă
înșelam.
De astădată ieși neobișnuit de repede din camera Ondinei. Se opri în ușă și mă privi fix, fără a scoate o vorbă.
Apoi plecă încet, ca și cum ar fi considerat că misiunea ei se încheiase...
M-am ridicat și am făcut câțiva pași de om abia ieșit din convalescență. Era spre sfârșitul lui mai, furtunarii și
pescărușii își făcuseră din nou apariția pe cerul de deasupra orașului. Lumea se amestecase frumos, oameni și păsări,
adia o briză sărată, undeva se auzea sirena unui cargobot, ca un tunet.
Am intrat ușor în camera Ondinei, amețit de miresme... Peretele dinspre miazănoapte dispăruse complet. In
curtea cotropită de soare înfloriseră gutuii. Printre frunzele lor groase, cerate, se strecurau fluturi galbeni, puzderie de
fluturi mirosind a fructe încă nenăscute . In jurul trunchiurilor crăpate de bătrânețe rămăseseră întipărite urme de
tălpi delicate. Urmele se pierdeau undeva, într-un punct, fără a se continua.
M-am aplecat și am ridicat de pe jos ceva care semăna cu o bucată de hârtie. In acea clipă am simtit că mor cu
inima bătând. Am recunoscut scrisul ferm, lipsit de digresiuni inutile: ”Exist. Sunt în maxi-taxi, în drum spre Piatra-
Neamț. Dacă nu te obosește prea tare, du acest mesaj la Mantua”.
M-am întors către ușă. Am răsucit cheia pe dinăuntru, de două ori. Definitiv.
DARIE LĂZĂRESCU
Mai-iulie 2007
Spre seara si pentru vecie…
„Celui mai demn…”
Alexandros III Philippou Makedonon
…Ti-am spus de-atatea ori ca Adi Shaki , adica energia primordiala sau puterea lui Dumnezeu , a inlocuit totul in mine : nimic din ceea ce mi-a fost daruit la nastere nu mai exista – nici un zeu , nici un chip cioplit .Ma simt ca nou – aerul dulceag , mirosind vag a mirodenii orientale si a cadavru – aerul Indului m-a patruns pana in ultima fibra , pentru totdeauna . Acolo , pe malurile noroioase , am sezut si am plans , sub privirile compatimitoare ale celor catorva osteni care mai ramasesera din marea armata . Si acestia erau acum niste umbre rarefiate , amintiri ale macedonenilor vestiti in toata lumea pentru curajul si barbatia lor…
…Stiu ca nu ti-am marturisit totul , asa cum stiu (acum) ca sunt bolnav si pe moarte . Nu ti-am povestit de drumurile mele , de victorii si infrangeri , nici de foamea si setea indurate , nici chiar de orgiile – nu putine in scurta mea viata . Ne-am fi amuzat amandoi , poate ne-am fi imbatat si am fi plans ca doi barbati tineri si prosti…
Privesc prin fereastra Ordinului un strat de flori tarzii : brumarele , craite , crizanteme…de care voi , tinerii mei contemporani , maine nici nu veti mai auzi – florile lui Alexandros Philippou Makedonon , nebunul care i-a infruntat pe zei , al doilea Achile cel iute de picior si lipsit de orice simt al masurii … dusmanul cumpatarii si farama din lumina cosmica Vashwajyoti…
Ordinul este ceva lipsit de maretie si solemnitate , un fel de baraca mai rasarita , bine mobilata in interior , inzestrata cu doua birouri si o mica sala de sedinte . Aici isi petrece timpul Maia , prietena mea braileanca , ultimul liman de liniste si iubire . Cladirea se afla in curtea unui asezamant de sanatate care functiona inca de pe vremea grecilor – o constructie solida cu arhitectura neutra , aseptica si rece ca un medicament .
Singurul element miscator in acest peisaj impietrit , calcinat ca dupa o explozie atomica , este un paznic batran , pururi cu ochii rosii de nesomn , si cainii lui , niste cotarle nenorocite . Paznicul cerceteaza cu atentie gratiile groase cat bratul : nimeni nu va scapa , lasati orice speranta…
In vale , Dunarea – care , aici la Braila , pare o ciudatenie : sugrumata intre un mal napadit de vegetatie si celalalt pe care se afla orasul vechi sufocat de bastimente cu stucaturi incredibile – aceasta Dunare pare a veni de niciunde : ea este aici dintotdeauna , incremenita si cetoasa ca intr-o stampa de epoca …
…Dar eu m-am nascut in alta parte , intr-un banal targ de provincie , nu la Pella cum au presupus unii . Acestia gresesc , intentionat sau nu , pana si ziua si locul venirii mele pe lume -21 iulie in loc de 20 aprilie ; data greu de verificat avand in vedere ca parintii mei , Filip si soata sa Olimpia , au murit cu multi ani in urma , incredibil de multi ani . Mormintele lor sunt acum de negasit , cu toate ca o ruda indepartata , matusa Pinelopi ( pe care Maia a intalnit-o in Grecia , la Ianita – 30 km de Salonic) spunea ca ar fi vazut doua pietre funerare surori intr-un cimitir antic din Thesalia .Insa eu cred ca memoria ii joaca feste . Mai aproape de adevar pare a fi marturia unui evreu batran pripasit prin partile locului de frica legionarilor lui Horia Sima . Acesta isi deschisese un mic magazin alimentar in cladirea unei foste brutarii ramasa in picioare de la primul razboi .
Ilie si nevasta-sa Stela m-au invatat primele cuvinte in idis . Multe le-am uitat , cateva imi staruie si acum in minte , alaturi de figurile celor doi : el , imbracat totdeauna intr-un costum gri , impecabil , cu maneca stanga fixata , in lipsa bratului , in buzunar ; ea , stearsa , impersonala , urmandu-si sotul ca o umbra …
- 2 –
Ai remarcat , desigur , ca nu de mine vreau sa-ti povestesc , ci despre parintele meu natural , care, in ziua cand am implinit optsprezece ani , a cam intins-o de acasa , pierzandu-si definitiv urma cine stie prin ce hruba puturoasa a Bucurestilor . Insa nici un om de pe lumea asta nu e de negasit , fie el persoana publica , ori pensionar amarat. Nimeni nu s-a pierdut in neant vreodata , nici chiar dupa moarte . O fiinta este o amprenta eterna : si tu , Hephaistion , bunul meu prieten , si Aurora , frumoasa avocata din Buzau , cu ochii ei de nestemata albastra !…
Pe vremuri barbatii mai plecau la razboaie , lucru firesc , nu venise inca pacea mondiala . Ii vedeai cum dau coltul casei , ca si cum ar fi avut o treaba acolo , o nevoie zilnica . Nu se grabeau . Cumpaneau in maini scutul si lancea , coborau o valcea racoroasa strajuita de chiparosii aproape negri . Mai priveau o data in urma peretii varuiti intr-un alb orbitor , poarta pe care cineva o uitase deschisa peste noapte , paraul strcurandu-se lenes printre palatele in ruina ale ultimilor Atrizi . Apoi dispareau si nu se mai auzea nimic de ei…
… Dar eu stiu ca Filip a plecat prin fata , fara scut si fara armura . Mai stiu ca se grabea , pentru ca nu si-a aruncat nicio clipa privirile in urma . A ocolit rapid batrana salcie de langa poarta , a iesit si dus a fost …N-a plans si nu a regretat…
…Toate acestea mi le-a povestit bunicul Clitos , cel care peste multi ani avea sa-si puna capat zilelor pentru ca , in dimineata urmatoare , comunistii urmau sa-i ia caii si caruta din batatura . Acest batran soldat a fost primul (chiar inaintea regelui Porus !) care m-a invatat ca exista Tamas , intunericul , ignoranta din lucruri si intamplari ; tot astfel soarele - Surya , cel ce aduce speranta cand Kali Yuga ( triumful raului) pune stapanire pe lume pentru multa vreme… Ti-am spus ca mi-am pierdut zeii , dar am dobandit credinta ca nimic nu este imposibil pentru cel care incearca…
Ani de zile m-am straduit sa-i descopar urmele in Asia Mica , in Persia si mai departe . Nu m-am oprit decat atunci cand Olimpia mi-a dezvaluit faptul ca tatal meu nu vazuse niciodata marea…
* *
Sunt la Ordin si incerc sa ma fac inteles de Maia cea indelung rabdatoare . Maia este asistenta mea careia ii dezvalui cu incredere maxima gandurile mele cele mai intime . O apreciez pentru ca nu ma contrazice niciodata . Ma cerceteaza peste ochelari cu frumosii ei ochi albastri – verzi . Nu conteneste a zambi , chiar cand ma vede nesigur , derutat . Cred ca debitez tampenii cu ghiotura , incoerente si bruioane , deoarece o vad ridicand din sprancene cu o expresie chinuita , neputincioasa , ca si cand ar avea brusc un blocaj al memoriei . Revine la suprafata ca o inecata , e emotionata , dar reuseste sa controleze conversatia :
„- Ai spus mai devreme ca evreul acela , Ilie , ar fi aflat cate ceva despre Filip . Tu ma omori cu zile, Alexandre , abia te pot urmari...”
I-am raspuns ca imi pare rau daca am suparat-o , ca mi-e foarte draga si ca ma voi stradui sa fiu cat mai coerent . Am adaugat ca vine iarna si cainii din curtea spitalului nu au inca un adapost ; ca , desigur , am sa le construiesc niste custi , padocuri sau cum s-or fi chemand – pentru zilele cand vantul bate dinspre muntii Macinului de te sfasie . Am vazut ca s-a induiosat , ba chiar a lacrimat . Si atunci mi-am adus aminte de Olimpia , cum a tacut ea dupa disparitia lui Filip si ultimele cuvinte pe care le-a rostit - adevarul cumplit al vietii mele – au fost :”De fapt , marele rege nu a trecut niciodata marea in Asia Mica…”
Ilie avusese inainte de razboi un mic gros in Bucuresti , pe Selari .O ducea atunci mult mai bine – comert infloritor , dever mare , clienti seriosi …Isi permitea sa se imbrace elegant , cate un costum pe luna , din lana buna , australiana .Avea croitorul lui , tot un evreu , Pernis , chiar in buricul targului , pe Podul Mogosoaiei…Acolo l-a cunoscut pe tatal meu , un ins lipsit de glorie , cusand
- 3 -
hainele altora , inghitand scama sacourilor „intoarse” , calcand pantaloni jegosi pe care ii curata cu benzina…Altfel era bun meserias ( Pernis l-a recomandat calduros , il simpatiza ) ; adica veneai tu ,client cu burta sau cocoasa ,si el iti facea costumul de cadea ca turnat , mare minune !
Tot Ilie mi-a povestit ca Filip nu era singur , traia in gazda la o poloneza mult mai in varsta decat el – Bronislava,Broni , asa o chema – cu care impartea si patul , dracu` sa-l ia !
…Afara se facuse noapte , era aproape iarna , intunericul venea devreme . Paznicul dadea tarcoale pavilioanelor , vorbea cu cainii lui , radea gros . Din cand in cand se oprea tragand cu urechea : dinspre Dunare se auzea un fosnet neintrerupt , ca si cum un anaconda se strecura printre frunzele uscate ; clipocitul valurilor la trecerea in amonte a vreunei barje ; un vis se termina , pentru ca altul sa inceapa…
...In pavilioane este o liniste nefireasca .Uneori , totusi , se aude cate un zgomot confuz : cineva ofteaza sfasietor si suferinta aceluia se adauga suferintei mele multiplicand-o ,ducand-o pana la stele…In asemenea clipe as fi vrut sa fiu un om simplu , cu dorinte , ganduri , instincte firesti…sa dorm relaxat fara a ma gandi la ceva anume , sa spun ca si maine e o zi ca toate celelalte…sa nu fi avut nevasta , copii si parinti care au murit nu se stie pe unde…sa am un trecut limpede, transparent ca sticla…Sa fi ramas in Macedonia , rege bun si intelept ca Solomon , sa nu fi trecut Helespontul in Asia Mica alergand dupa himere…Sa-l fi cinstit pe Apollon , sa fi adus ofrande lui Dyonisos si sa fi baut din vinul vartos si aspru al Thesaliei…Nimic din toate acestea nu s-a intamplat, evenimentele au luat-o razna , Babilonul se ridica amenintator , sfidand cerul si pe Alexandros…
Ceea ce e ciudat aici – i-am spus-o si Maiei – e ca nimeni nu doreste sa plece . N-am auzit vreodata de vreo fuga , nu s-a intamplat ca un internat (hai sa-i zic asa!) sa dispara dincolo de portile larg deschise . Nu exista ideea de sechestrare , usile stau descuiate ziua si noaptea si totusi nimeni nu paraseste incinta infernala pazita inutil de un ins batran cu ochii rosii de nesomn…
« …Cand am intrat in atelierul lui Pernis, povestea Ilie , tatal tau tocmai iesise de dupa un paravan unde se schimbau clientii . Era tras la fata , nedormit . Ii crescuse o barba tepoasa , aspra ca otelul . Incaruntise , avea ochii stinsi , cu pupila relaxata , cum au mortii . S-a asezat pe masa de calcat si , in timp ce insaila captuseala unei haine , a inceput sa deruleze amintiri din viata lui bucuresteana…Ca a cantat in corul operetei cu Ion Dacian…Ca a boxat la Arenele Romane acoperindu-se de glorie…Ca , iesind de la antrenamente impreuna cu altii , a mers pe Calea Victoriei alaturi de Gogea Mitu , gigantul in care isi pusese speranta intreaga suflare pugilistica …Si tot asa , intamplari fara cap si coada , care m-au facut sa-i pun la indoiala sanatatea mintala…Nu-l cunosteam, nu stiam cine este…iti spun toate astea pentru ca tu esti acum de fata si te holbezi ca un prost …copil nefericit …care iti cauti tatal incercand sa reconstitui o biografie banala , cu nimic deosebita de a oamenilor de rand . Ce speri sa descoperi ? Peste ce te asteptai sa dai ? »
…Din acea zi n-am mai calcat prin dugheana evreului . Multa vreme l-am urat ca pe nimeni altul . Evitam chiar sa trec prin fata pravaliei acestuia ; cand voiam sa ajung undeva ocoleam cale de sapte strazi . M-am imbolnavit si poate ca as fi murit , daca Olimpia nu m-ar fi ingrijit cu un devotament fara margini . Ce a urmat stii foarte bine…
…In camera de garda de la parterul sanatoriului se aprind luminile :medici si asistenti se misca parca fara noima intr-un film mut , fara subiect , la inceputul unui secol care se anunta nervos peste masura . E un intuneric dens ca pasla , te sufoci … Uite , dragul meu , a inceput sa ninga , iti pun o melodie dulce sufletului tau chinuit – « Once upon a December … Maine e 1 decembrie , data cand ai aparut aici de niciunde…cand ai murit si te-ai nascut din nou…
« - Tu vrei sa pleci , Alexandre , asa-i ? »
« As vrea sa-ti raspund in felul meu ciudat , eufemistic , as vrea sa-ti repet ca sunt peste masura de singur , fata de tine care primesti zilnic o gramada de scrisori , de la fosti pacienti – spuneai mintind
- 4 -
cu seninatate… Mi-am aruncat ochii odata pe o hartie uitata de tine pe birou , era grafia ta , iti scriai singura, mai pareai si fericita , ca dupa o noapte de dragoste . Pe cine credeai tu ca minti ? »…
In loc de toate astea , i-am raspuns simplu ca da , vreau sa plec , sa ma car dracu` din acest Babilon al mutilor in care , zicea ea , m-as fi nascut din nou…
« - Poate ca merita sa-l mai cauti . Poate ca ai sa-l gasesti… »
« - Poate . Insa vreau sa spun…sa te anunt de convingerea mea nestramutata : cat de mare a fost el si cat de neinsemnat sunt eu acum… »
A doua zi , in zori , am plecat . Fara graba , ca un soldat care stie ca e foarte posibil sa nu se mai intoarca vreodata . Poarta era deschisa . Paznicul batran nici nu m-a privit , cerceta trainicia gratiilor , parea multumit…
Maia mi-a dat bani si asa am putut sa iau vaporasul de la Braila pana la Sulina . Am coborat pe cheiul rece si alunecos . Imi aduc bine aminte : se facuse foarte frig , pe Dunare curgeau sloiuri , nu departe se simtea marea…
Stiu ca am ajuns la capat . De cele mai multe ori totul se termina intr-o fundatura unde miroase urat , o duhoare apasatoare , pestilentiala , de mahala . Acum stiu ca nu boala sau moartea sunt pericolele care ma pandesc , ci gandul ca speranta se poate prabusi in secunda imediat urmatoare . Hier ist das Lied zu Ende , cantecul e la sfarsit , eroii zac pe campul de lupta al patimilor lor neinfranate , ramane gloria strabatand veacurile !
Ma strecor zgribulit pe strazile murdare ale Sulinei , la intamplare . Nu e nimeni caruia sa-i cer relatii . Pana si cuvintele se opresc aici , intre rigolele pe care parca se scurge toata mizeria Orientului…
Intru intr-o carciuma de la margine si iar am senzatia de film prost , in alb si negru , cu indivizi band o votca ingrozitoare , din pahare infecte ; suntem specialisti in scene de viata care bat arta , care sfideaza istoria asta plina de fapte de arme…, trufii de tot felul , vanitati …
Ma asez la o masa , fac cinste , mi-e greata , dar treptat incep sa ma simt bine . E cald si un miros de alcool , de obiele nespalate si cizme de cauciuc .
„- Cimitirul marin e la doi pasi de-aici”, ma informeaza unul din lipoveni…”Alexei…Alexei imi zice”.
Ma priveste cu dragoste de frate si cred ca nu mai are mult pana sa ma pupe ruseste pe amandoi obrajii.
„- Dar pe cine cautati? Nu e nimic interesant aici . Sunt doar niste inecati … fata aceea frumoasa , Ecaterina , os domnesc , a pierit de tanara , saraca…”
„- Caut un grec „, i-am raspuns eu cu un ton neutru .
„- E plin tarmul de greci , de la Sulina pana la Vama . Si cimitirul asta pastreaza cativa .”
„- Depinde . Acela a fost un rege . Se spune ca nu a vazut niciodata marea .”
„- Imposibil , rosti intelept lipoveanul . Asa ceva nu exista – grec sa nu fi vazut marea … A murit de mult ?”
„- Nimeni nu stie . Cred ca sunt niste ani buni .”
„- Atunci , nu e asta .”
„- Precis ca nu e asta.”
M-am ridicat si am dat sa plec , nu inainte de a-i mai cinsti o data pe prietenii mei intamplatori . Apoi m-am indreptat catre usa. Atunci l-am auzit pe celalalt barbos care pana atunci tacuse , fixandu-ma cu niste ochi ca solzii de peste mort:
„- Domnule…aa…cum te-o fi chemand…”
„-Alexandros…fiu al lui Filip si al Olimpiei…”
- 5 -
„- Sa fii sanatos si sa mai treci pe la noi ! Voiam sa spun ca ar mai fi unul…Zace intr-un colt de cimitir . Nimeni nu stie de unde a venit . Dar grec , grec in toata puterea cuvantului , grec de la Patrida . Lumea zice ca a ar fi fost un pirat de temut…”
Am ridicat nepasator din umeri, ce mai conta ?
„-Toata Sulina stie de intamplarea aceea cumplita . Dupa ce , cu un an in urma , poposise cu barcazul lui , uite , chiar acolo , pe limba aceea de nisip , a venit o iarna grea de tot . Pentru prima data marea a inghetat la tarm , sloiuri pana departe , nu indrazneai sa mai iesi in larg . Atunci l-a vazut lumea cum incerca sa scoata trei cai din apa , cum or fi ajuns acolo nu stiu . Parca ii am in fata ochilor : doi albi , frumosi rau , si unul cafeniu cu pete albe . Phillipos (asa pretindea el ca il cheama) s-a luptat mult , dar pana la urma valurile l-au doborat…Caii au scapat , dar grecul s-a dus . L-au gasit peste cateva zile . L-au ingropat unde spusei adineauri…”
Am deschis usa carciumii si am iesit . Ningea lent , cu niste fulgi mari ca porumbelul . Am pasit agale in directia din care venisem . Era limpede , aici nu mai aveam ce face… Ma voi intoarce la Babilonul al carui turn se ridica neincetat , implacabil , pana la cer . Frumos e turnul , frumosi sunt tovarasii mei de arme , care imi fac semne prietenesti cu mana , in timp ce se pierd printre norii pufosi ai vechii Persii… E un zanganit de arme si scuturi , un galop salbatic de cai….urale victorioase si strigatele disperate ale ranitilor de moarte – toate in off , despartite de lumea noastra prin geamul aburit al istoriei…
Maine o rog pe Maia sa mai scrie o data matusii Pinelopi . Desi nu e sigur ca-mi va raspunde vreodata…
Decembrie 2007
Darie Lazarescu
Alexandros III Philippou Makedonon
…Ti-am spus de-atatea ori ca Adi Shaki , adica energia primordiala sau puterea lui Dumnezeu , a inlocuit totul in mine : nimic din ceea ce mi-a fost daruit la nastere nu mai exista – nici un zeu , nici un chip cioplit .Ma simt ca nou – aerul dulceag , mirosind vag a mirodenii orientale si a cadavru – aerul Indului m-a patruns pana in ultima fibra , pentru totdeauna . Acolo , pe malurile noroioase , am sezut si am plans , sub privirile compatimitoare ale celor catorva osteni care mai ramasesera din marea armata . Si acestia erau acum niste umbre rarefiate , amintiri ale macedonenilor vestiti in toata lumea pentru curajul si barbatia lor…
…Stiu ca nu ti-am marturisit totul , asa cum stiu (acum) ca sunt bolnav si pe moarte . Nu ti-am povestit de drumurile mele , de victorii si infrangeri , nici de foamea si setea indurate , nici chiar de orgiile – nu putine in scurta mea viata . Ne-am fi amuzat amandoi , poate ne-am fi imbatat si am fi plans ca doi barbati tineri si prosti…
Privesc prin fereastra Ordinului un strat de flori tarzii : brumarele , craite , crizanteme…de care voi , tinerii mei contemporani , maine nici nu veti mai auzi – florile lui Alexandros Philippou Makedonon , nebunul care i-a infruntat pe zei , al doilea Achile cel iute de picior si lipsit de orice simt al masurii … dusmanul cumpatarii si farama din lumina cosmica Vashwajyoti…
Ordinul este ceva lipsit de maretie si solemnitate , un fel de baraca mai rasarita , bine mobilata in interior , inzestrata cu doua birouri si o mica sala de sedinte . Aici isi petrece timpul Maia , prietena mea braileanca , ultimul liman de liniste si iubire . Cladirea se afla in curtea unui asezamant de sanatate care functiona inca de pe vremea grecilor – o constructie solida cu arhitectura neutra , aseptica si rece ca un medicament .
Singurul element miscator in acest peisaj impietrit , calcinat ca dupa o explozie atomica , este un paznic batran , pururi cu ochii rosii de nesomn , si cainii lui , niste cotarle nenorocite . Paznicul cerceteaza cu atentie gratiile groase cat bratul : nimeni nu va scapa , lasati orice speranta…
In vale , Dunarea – care , aici la Braila , pare o ciudatenie : sugrumata intre un mal napadit de vegetatie si celalalt pe care se afla orasul vechi sufocat de bastimente cu stucaturi incredibile – aceasta Dunare pare a veni de niciunde : ea este aici dintotdeauna , incremenita si cetoasa ca intr-o stampa de epoca …
…Dar eu m-am nascut in alta parte , intr-un banal targ de provincie , nu la Pella cum au presupus unii . Acestia gresesc , intentionat sau nu , pana si ziua si locul venirii mele pe lume -21 iulie in loc de 20 aprilie ; data greu de verificat avand in vedere ca parintii mei , Filip si soata sa Olimpia , au murit cu multi ani in urma , incredibil de multi ani . Mormintele lor sunt acum de negasit , cu toate ca o ruda indepartata , matusa Pinelopi ( pe care Maia a intalnit-o in Grecia , la Ianita – 30 km de Salonic) spunea ca ar fi vazut doua pietre funerare surori intr-un cimitir antic din Thesalia .Insa eu cred ca memoria ii joaca feste . Mai aproape de adevar pare a fi marturia unui evreu batran pripasit prin partile locului de frica legionarilor lui Horia Sima . Acesta isi deschisese un mic magazin alimentar in cladirea unei foste brutarii ramasa in picioare de la primul razboi .
Ilie si nevasta-sa Stela m-au invatat primele cuvinte in idis . Multe le-am uitat , cateva imi staruie si acum in minte , alaturi de figurile celor doi : el , imbracat totdeauna intr-un costum gri , impecabil , cu maneca stanga fixata , in lipsa bratului , in buzunar ; ea , stearsa , impersonala , urmandu-si sotul ca o umbra …
- 2 –
Ai remarcat , desigur , ca nu de mine vreau sa-ti povestesc , ci despre parintele meu natural , care, in ziua cand am implinit optsprezece ani , a cam intins-o de acasa , pierzandu-si definitiv urma cine stie prin ce hruba puturoasa a Bucurestilor . Insa nici un om de pe lumea asta nu e de negasit , fie el persoana publica , ori pensionar amarat. Nimeni nu s-a pierdut in neant vreodata , nici chiar dupa moarte . O fiinta este o amprenta eterna : si tu , Hephaistion , bunul meu prieten , si Aurora , frumoasa avocata din Buzau , cu ochii ei de nestemata albastra !…
Pe vremuri barbatii mai plecau la razboaie , lucru firesc , nu venise inca pacea mondiala . Ii vedeai cum dau coltul casei , ca si cum ar fi avut o treaba acolo , o nevoie zilnica . Nu se grabeau . Cumpaneau in maini scutul si lancea , coborau o valcea racoroasa strajuita de chiparosii aproape negri . Mai priveau o data in urma peretii varuiti intr-un alb orbitor , poarta pe care cineva o uitase deschisa peste noapte , paraul strcurandu-se lenes printre palatele in ruina ale ultimilor Atrizi . Apoi dispareau si nu se mai auzea nimic de ei…
… Dar eu stiu ca Filip a plecat prin fata , fara scut si fara armura . Mai stiu ca se grabea , pentru ca nu si-a aruncat nicio clipa privirile in urma . A ocolit rapid batrana salcie de langa poarta , a iesit si dus a fost …N-a plans si nu a regretat…
…Toate acestea mi le-a povestit bunicul Clitos , cel care peste multi ani avea sa-si puna capat zilelor pentru ca , in dimineata urmatoare , comunistii urmau sa-i ia caii si caruta din batatura . Acest batran soldat a fost primul (chiar inaintea regelui Porus !) care m-a invatat ca exista Tamas , intunericul , ignoranta din lucruri si intamplari ; tot astfel soarele - Surya , cel ce aduce speranta cand Kali Yuga ( triumful raului) pune stapanire pe lume pentru multa vreme… Ti-am spus ca mi-am pierdut zeii , dar am dobandit credinta ca nimic nu este imposibil pentru cel care incearca…
Ani de zile m-am straduit sa-i descopar urmele in Asia Mica , in Persia si mai departe . Nu m-am oprit decat atunci cand Olimpia mi-a dezvaluit faptul ca tatal meu nu vazuse niciodata marea…
* *
Sunt la Ordin si incerc sa ma fac inteles de Maia cea indelung rabdatoare . Maia este asistenta mea careia ii dezvalui cu incredere maxima gandurile mele cele mai intime . O apreciez pentru ca nu ma contrazice niciodata . Ma cerceteaza peste ochelari cu frumosii ei ochi albastri – verzi . Nu conteneste a zambi , chiar cand ma vede nesigur , derutat . Cred ca debitez tampenii cu ghiotura , incoerente si bruioane , deoarece o vad ridicand din sprancene cu o expresie chinuita , neputincioasa , ca si cand ar avea brusc un blocaj al memoriei . Revine la suprafata ca o inecata , e emotionata , dar reuseste sa controleze conversatia :
„- Ai spus mai devreme ca evreul acela , Ilie , ar fi aflat cate ceva despre Filip . Tu ma omori cu zile, Alexandre , abia te pot urmari...”
I-am raspuns ca imi pare rau daca am suparat-o , ca mi-e foarte draga si ca ma voi stradui sa fiu cat mai coerent . Am adaugat ca vine iarna si cainii din curtea spitalului nu au inca un adapost ; ca , desigur , am sa le construiesc niste custi , padocuri sau cum s-or fi chemand – pentru zilele cand vantul bate dinspre muntii Macinului de te sfasie . Am vazut ca s-a induiosat , ba chiar a lacrimat . Si atunci mi-am adus aminte de Olimpia , cum a tacut ea dupa disparitia lui Filip si ultimele cuvinte pe care le-a rostit - adevarul cumplit al vietii mele – au fost :”De fapt , marele rege nu a trecut niciodata marea in Asia Mica…”
Ilie avusese inainte de razboi un mic gros in Bucuresti , pe Selari .O ducea atunci mult mai bine – comert infloritor , dever mare , clienti seriosi …Isi permitea sa se imbrace elegant , cate un costum pe luna , din lana buna , australiana .Avea croitorul lui , tot un evreu , Pernis , chiar in buricul targului , pe Podul Mogosoaiei…Acolo l-a cunoscut pe tatal meu , un ins lipsit de glorie , cusand
- 3 -
hainele altora , inghitand scama sacourilor „intoarse” , calcand pantaloni jegosi pe care ii curata cu benzina…Altfel era bun meserias ( Pernis l-a recomandat calduros , il simpatiza ) ; adica veneai tu ,client cu burta sau cocoasa ,si el iti facea costumul de cadea ca turnat , mare minune !
Tot Ilie mi-a povestit ca Filip nu era singur , traia in gazda la o poloneza mult mai in varsta decat el – Bronislava,Broni , asa o chema – cu care impartea si patul , dracu` sa-l ia !
…Afara se facuse noapte , era aproape iarna , intunericul venea devreme . Paznicul dadea tarcoale pavilioanelor , vorbea cu cainii lui , radea gros . Din cand in cand se oprea tragand cu urechea : dinspre Dunare se auzea un fosnet neintrerupt , ca si cum un anaconda se strecura printre frunzele uscate ; clipocitul valurilor la trecerea in amonte a vreunei barje ; un vis se termina , pentru ca altul sa inceapa…
...In pavilioane este o liniste nefireasca .Uneori , totusi , se aude cate un zgomot confuz : cineva ofteaza sfasietor si suferinta aceluia se adauga suferintei mele multiplicand-o ,ducand-o pana la stele…In asemenea clipe as fi vrut sa fiu un om simplu , cu dorinte , ganduri , instincte firesti…sa dorm relaxat fara a ma gandi la ceva anume , sa spun ca si maine e o zi ca toate celelalte…sa nu fi avut nevasta , copii si parinti care au murit nu se stie pe unde…sa am un trecut limpede, transparent ca sticla…Sa fi ramas in Macedonia , rege bun si intelept ca Solomon , sa nu fi trecut Helespontul in Asia Mica alergand dupa himere…Sa-l fi cinstit pe Apollon , sa fi adus ofrande lui Dyonisos si sa fi baut din vinul vartos si aspru al Thesaliei…Nimic din toate acestea nu s-a intamplat, evenimentele au luat-o razna , Babilonul se ridica amenintator , sfidand cerul si pe Alexandros…
Ceea ce e ciudat aici – i-am spus-o si Maiei – e ca nimeni nu doreste sa plece . N-am auzit vreodata de vreo fuga , nu s-a intamplat ca un internat (hai sa-i zic asa!) sa dispara dincolo de portile larg deschise . Nu exista ideea de sechestrare , usile stau descuiate ziua si noaptea si totusi nimeni nu paraseste incinta infernala pazita inutil de un ins batran cu ochii rosii de nesomn…
« …Cand am intrat in atelierul lui Pernis, povestea Ilie , tatal tau tocmai iesise de dupa un paravan unde se schimbau clientii . Era tras la fata , nedormit . Ii crescuse o barba tepoasa , aspra ca otelul . Incaruntise , avea ochii stinsi , cu pupila relaxata , cum au mortii . S-a asezat pe masa de calcat si , in timp ce insaila captuseala unei haine , a inceput sa deruleze amintiri din viata lui bucuresteana…Ca a cantat in corul operetei cu Ion Dacian…Ca a boxat la Arenele Romane acoperindu-se de glorie…Ca , iesind de la antrenamente impreuna cu altii , a mers pe Calea Victoriei alaturi de Gogea Mitu , gigantul in care isi pusese speranta intreaga suflare pugilistica …Si tot asa , intamplari fara cap si coada , care m-au facut sa-i pun la indoiala sanatatea mintala…Nu-l cunosteam, nu stiam cine este…iti spun toate astea pentru ca tu esti acum de fata si te holbezi ca un prost …copil nefericit …care iti cauti tatal incercand sa reconstitui o biografie banala , cu nimic deosebita de a oamenilor de rand . Ce speri sa descoperi ? Peste ce te asteptai sa dai ? »
…Din acea zi n-am mai calcat prin dugheana evreului . Multa vreme l-am urat ca pe nimeni altul . Evitam chiar sa trec prin fata pravaliei acestuia ; cand voiam sa ajung undeva ocoleam cale de sapte strazi . M-am imbolnavit si poate ca as fi murit , daca Olimpia nu m-ar fi ingrijit cu un devotament fara margini . Ce a urmat stii foarte bine…
…In camera de garda de la parterul sanatoriului se aprind luminile :medici si asistenti se misca parca fara noima intr-un film mut , fara subiect , la inceputul unui secol care se anunta nervos peste masura . E un intuneric dens ca pasla , te sufoci … Uite , dragul meu , a inceput sa ninga , iti pun o melodie dulce sufletului tau chinuit – « Once upon a December … Maine e 1 decembrie , data cand ai aparut aici de niciunde…cand ai murit si te-ai nascut din nou…
« - Tu vrei sa pleci , Alexandre , asa-i ? »
« As vrea sa-ti raspund in felul meu ciudat , eufemistic , as vrea sa-ti repet ca sunt peste masura de singur , fata de tine care primesti zilnic o gramada de scrisori , de la fosti pacienti – spuneai mintind
- 4 -
cu seninatate… Mi-am aruncat ochii odata pe o hartie uitata de tine pe birou , era grafia ta , iti scriai singura, mai pareai si fericita , ca dupa o noapte de dragoste . Pe cine credeai tu ca minti ? »…
In loc de toate astea , i-am raspuns simplu ca da , vreau sa plec , sa ma car dracu` din acest Babilon al mutilor in care , zicea ea , m-as fi nascut din nou…
« - Poate ca merita sa-l mai cauti . Poate ca ai sa-l gasesti… »
« - Poate . Insa vreau sa spun…sa te anunt de convingerea mea nestramutata : cat de mare a fost el si cat de neinsemnat sunt eu acum… »
A doua zi , in zori , am plecat . Fara graba , ca un soldat care stie ca e foarte posibil sa nu se mai intoarca vreodata . Poarta era deschisa . Paznicul batran nici nu m-a privit , cerceta trainicia gratiilor , parea multumit…
Maia mi-a dat bani si asa am putut sa iau vaporasul de la Braila pana la Sulina . Am coborat pe cheiul rece si alunecos . Imi aduc bine aminte : se facuse foarte frig , pe Dunare curgeau sloiuri , nu departe se simtea marea…
Stiu ca am ajuns la capat . De cele mai multe ori totul se termina intr-o fundatura unde miroase urat , o duhoare apasatoare , pestilentiala , de mahala . Acum stiu ca nu boala sau moartea sunt pericolele care ma pandesc , ci gandul ca speranta se poate prabusi in secunda imediat urmatoare . Hier ist das Lied zu Ende , cantecul e la sfarsit , eroii zac pe campul de lupta al patimilor lor neinfranate , ramane gloria strabatand veacurile !
Ma strecor zgribulit pe strazile murdare ale Sulinei , la intamplare . Nu e nimeni caruia sa-i cer relatii . Pana si cuvintele se opresc aici , intre rigolele pe care parca se scurge toata mizeria Orientului…
Intru intr-o carciuma de la margine si iar am senzatia de film prost , in alb si negru , cu indivizi band o votca ingrozitoare , din pahare infecte ; suntem specialisti in scene de viata care bat arta , care sfideaza istoria asta plina de fapte de arme…, trufii de tot felul , vanitati …
Ma asez la o masa , fac cinste , mi-e greata , dar treptat incep sa ma simt bine . E cald si un miros de alcool , de obiele nespalate si cizme de cauciuc .
„- Cimitirul marin e la doi pasi de-aici”, ma informeaza unul din lipoveni…”Alexei…Alexei imi zice”.
Ma priveste cu dragoste de frate si cred ca nu mai are mult pana sa ma pupe ruseste pe amandoi obrajii.
„- Dar pe cine cautati? Nu e nimic interesant aici . Sunt doar niste inecati … fata aceea frumoasa , Ecaterina , os domnesc , a pierit de tanara , saraca…”
„- Caut un grec „, i-am raspuns eu cu un ton neutru .
„- E plin tarmul de greci , de la Sulina pana la Vama . Si cimitirul asta pastreaza cativa .”
„- Depinde . Acela a fost un rege . Se spune ca nu a vazut niciodata marea .”
„- Imposibil , rosti intelept lipoveanul . Asa ceva nu exista – grec sa nu fi vazut marea … A murit de mult ?”
„- Nimeni nu stie . Cred ca sunt niste ani buni .”
„- Atunci , nu e asta .”
„- Precis ca nu e asta.”
M-am ridicat si am dat sa plec , nu inainte de a-i mai cinsti o data pe prietenii mei intamplatori . Apoi m-am indreptat catre usa. Atunci l-am auzit pe celalalt barbos care pana atunci tacuse , fixandu-ma cu niste ochi ca solzii de peste mort:
„- Domnule…aa…cum te-o fi chemand…”
„-Alexandros…fiu al lui Filip si al Olimpiei…”
- 5 -
„- Sa fii sanatos si sa mai treci pe la noi ! Voiam sa spun ca ar mai fi unul…Zace intr-un colt de cimitir . Nimeni nu stie de unde a venit . Dar grec , grec in toata puterea cuvantului , grec de la Patrida . Lumea zice ca a ar fi fost un pirat de temut…”
Am ridicat nepasator din umeri, ce mai conta ?
„-Toata Sulina stie de intamplarea aceea cumplita . Dupa ce , cu un an in urma , poposise cu barcazul lui , uite , chiar acolo , pe limba aceea de nisip , a venit o iarna grea de tot . Pentru prima data marea a inghetat la tarm , sloiuri pana departe , nu indrazneai sa mai iesi in larg . Atunci l-a vazut lumea cum incerca sa scoata trei cai din apa , cum or fi ajuns acolo nu stiu . Parca ii am in fata ochilor : doi albi , frumosi rau , si unul cafeniu cu pete albe . Phillipos (asa pretindea el ca il cheama) s-a luptat mult , dar pana la urma valurile l-au doborat…Caii au scapat , dar grecul s-a dus . L-au gasit peste cateva zile . L-au ingropat unde spusei adineauri…”
Am deschis usa carciumii si am iesit . Ningea lent , cu niste fulgi mari ca porumbelul . Am pasit agale in directia din care venisem . Era limpede , aici nu mai aveam ce face… Ma voi intoarce la Babilonul al carui turn se ridica neincetat , implacabil , pana la cer . Frumos e turnul , frumosi sunt tovarasii mei de arme , care imi fac semne prietenesti cu mana , in timp ce se pierd printre norii pufosi ai vechii Persii… E un zanganit de arme si scuturi , un galop salbatic de cai….urale victorioase si strigatele disperate ale ranitilor de moarte – toate in off , despartite de lumea noastra prin geamul aburit al istoriei…
Maine o rog pe Maia sa mai scrie o data matusii Pinelopi . Desi nu e sigur ca-mi va raspunde vreodata…
Decembrie 2007
Darie Lazarescu
Flash 8
Ah, les propos d'ardeur dites au coin de la rue/ où sont-ils/ et cette bien-aimée/ aux yeux de diamante/ et son haleine/ sentant les fleurs fanées d'automne/ et sa dent en chrome/ brillant dans l'obscurité/ où sont-ils sieur Villon/ en quoi se sont changées toutes ces/ merveilles d'un temps priapique/ - quelle terre tiède/ couvre les aisselles suantes/ le sexe palpitant comme/ la respiration d'un asthmatique/ et les inondations catastrophiques/ suivies d'humides regrets/ où sont-elles allées messire François/ maintenant quand ni les neiges d'antan/ ne sont plus ce qu'elles furent ?
(traducere în limba franceză Cindrel Viorel-Lupe)
(traducere în limba franceză Cindrel Viorel-Lupe)
Flash 8
Ah vorbele de amor
spuse la colţ de stradă
unde sunt/ şi iubita aceea
cu ochi de diamant şi răsuflarea-i
mirosind a flori veştede de toamnă
şi dintele ei de viplă
sclipind în întuneric
unde sunt domnule Villon
în ce s-au preschimbat toate aceste
minuni ale unui timp priapic –
ce pământ cald acoperă
părul făcut permanent
subsuorile transpirate
sexul palpitând ca
respiraţia unui astmatic şi
inundaţiile catastrofale
urmate de umede regrete
unde s-au dus domnule Francois
acum când nici zăpezile de altădată
nu mai sunt ce-au fost?
spuse la colţ de stradă
unde sunt/ şi iubita aceea
cu ochi de diamant şi răsuflarea-i
mirosind a flori veştede de toamnă
şi dintele ei de viplă
sclipind în întuneric
unde sunt domnule Villon
în ce s-au preschimbat toate aceste
minuni ale unui timp priapic –
ce pământ cald acoperă
părul făcut permanent
subsuorile transpirate
sexul palpitând ca
respiraţia unui astmatic şi
inundaţiile catastrofale
urmate de umede regrete
unde s-au dus domnule Francois
acum când nici zăpezile de altădată
nu mai sunt ce-au fost?
luni, 27 ianuarie 2014
Flash 7
Ninge în Epicentrul Vechi
al oraşului / femeile poartă
stridente sentimente de firmă –
la un balcon cu gorgone
o doamnă s-a dezbrăcat de caracter –
ninge peste mine cu toate regretele
ultimului bal la Cercul Militar
înaintez cu greu prin ninsoare/
încet dispar şi urmele
sinucigaşilor din dragoste
mâine totul va fi imaculat
ca paginile unui roman nescris
al oraşului / femeile poartă
stridente sentimente de firmă –
la un balcon cu gorgone
o doamnă s-a dezbrăcat de caracter –
ninge peste mine cu toate regretele
ultimului bal la Cercul Militar
înaintez cu greu prin ninsoare/
încet dispar şi urmele
sinucigaşilor din dragoste
mâine totul va fi imaculat
ca paginile unui roman nescris
miercuri, 22 ianuarie 2014
Ultraviolet
Tristă cam prea tristă -
spunea bătrâna franţuzită
întorcându-mi biografia
când pe dos când pe faţă -
fără rost viaţa ta/
banală şi în general
fără vedere la mare
*
Adormise apoi sau murise/
tot una - cu ţigaretul de chihlimbar
clipind stins
între degetele-i de fildeş vechi -
estimp se întunecase rapid
şi eu patinam pe gheaţa opacă a nopţii/
umbrele mii navigau pe trotuare/
picioare mii deplasându-se grăbit
pe banda infernului
pe sub balcoanele ca nişte corăbii-
teribile armade pluteau
către un viitor luminos
*
E doar un antract
o pauză de cafea
o cezură însângerată
viaţa asta a ta-
dar ţie - mi-a spus Estera/
evreica perfectă/ - frumos
frumos îti mai cântă inima -
cel puţin deocamdată
spunea bătrâna franţuzită
întorcându-mi biografia
când pe dos când pe faţă -
fără rost viaţa ta/
banală şi în general
fără vedere la mare
*
Adormise apoi sau murise/
tot una - cu ţigaretul de chihlimbar
clipind stins
între degetele-i de fildeş vechi -
estimp se întunecase rapid
şi eu patinam pe gheaţa opacă a nopţii/
umbrele mii navigau pe trotuare/
picioare mii deplasându-se grăbit
pe banda infernului
pe sub balcoanele ca nişte corăbii-
teribile armade pluteau
către un viitor luminos
*
E doar un antract
o pauză de cafea
o cezură însângerată
viaţa asta a ta-
dar ţie - mi-a spus Estera/
evreica perfectă/ - frumos
frumos îti mai cântă inima -
cel puţin deocamdată
Flash 4
Draga iubita frumoasa
mea curtezană/ care-mi trimiţi
bezele roşcate pe câmpia mea înzăpezită
însămânţată cu rapiţă/
săruturi împleticite ca urmele de vulpe
în căutarea hârciogilor verii/
dulcea mea înaripată
cu sâni sintetici –
drumul tău către glorie
se poate curma într-un sat
fără apă şi canalizare
cu prunci soioşi şi bocitoare harnice/
o drumul aurit al mediocrităţii
pe care în copilărie
mergeam ţinându-ne de mână
învârtind un cerc de foc
care astăzi încă se roteşte
pe cerul stelei Mira Ceti
de unde alte şi alte fete fierbinţi
flutură batistele lor cu monogramă
mea curtezană/ care-mi trimiţi
bezele roşcate pe câmpia mea înzăpezită
însămânţată cu rapiţă/
săruturi împleticite ca urmele de vulpe
în căutarea hârciogilor verii/
dulcea mea înaripată
cu sâni sintetici –
drumul tău către glorie
se poate curma într-un sat
fără apă şi canalizare
cu prunci soioşi şi bocitoare harnice/
o drumul aurit al mediocrităţii
pe care în copilărie
mergeam ţinându-ne de mână
învârtind un cerc de foc
care astăzi încă se roteşte
pe cerul stelei Mira Ceti
de unde alte şi alte fete fierbinţi
flutură batistele lor cu monogramă
Via dolorosa
Orbul plânge cu o lacrimă de argint -
un câine recunoscător
linge lacrima în urma lui -
ni se pare firesc ca un câine
să-şi stingă setea cu lacrimi de orb -
prin pieţele publice
curg arteziene cu aqua toffana
pe via dolorosa mergem şi noi
culegem spinii stelei pubere
ne împodobim frunţile
râdem în hohote
ne salutăm cordial
alungăm câinele cronofag
cu un picior bine plasat
ave
un câine recunoscător
linge lacrima în urma lui -
ni se pare firesc ca un câine
să-şi stingă setea cu lacrimi de orb -
prin pieţele publice
curg arteziene cu aqua toffana
pe via dolorosa mergem şi noi
culegem spinii stelei pubere
ne împodobim frunţile
râdem în hohote
ne salutăm cordial
alungăm câinele cronofag
cu un picior bine plasat
ave
duminică, 12 ianuarie 2014
La mila 23
Cerul -
o casă lipovenească
clondire cu rachiu verde
birtaşul cu rubaşcă şi barbă
muierea lui Serghei
cea cu buci creponate
şi cam atât
înnebunim de-atâta tristeţe
nu vedeţi? – suntem doar
nişte barcaze bătrâne
printre care maica Dunăre
refuză să se strecoare în sus
către originea ei teutonică
batiuşca batiuşca
suntem arşi de dorul
plonjării în adânc
al odihnei veşnice
alături de rusalcele preferate
bogo mi po milu
o casă lipovenească
clondire cu rachiu verde
birtaşul cu rubaşcă şi barbă
muierea lui Serghei
cea cu buci creponate
şi cam atât
înnebunim de-atâta tristeţe
nu vedeţi? – suntem doar
nişte barcaze bătrâne
printre care maica Dunăre
refuză să se strecoare în sus
către originea ei teutonică
batiuşca batiuşca
suntem arşi de dorul
plonjării în adânc
al odihnei veşnice
alături de rusalcele preferate
bogo mi po milu
vineri, 10 ianuarie 2014
Tratat despre ceaţă
E o nebunie – îmi spui – să te speli
noapte de noapte cu ceaţă/
să-ţi răcoreşti fruntea şi sufletul
cu dragostea nimănui/
e ca şi cum ţi-ai nega mâinile/
mângâielile tandre/ linia sorţii din palmă
şi multe alte minunate întâmplări
Fericit cel căruia în plină lumină
ca un lan de cicoare îi înfloresc rănile
pe care mai apoi le vinde drept rarisime
hemoragii misterioase
Plânge un copil la marginea drumului/
maşini zburătoare îl privesc cu un ochi roşu/
celălalt ţintind stolul de sturzi zeflemitori/
boaba de strugure neagră-neagră
se sparge de asfaltul fierbinte – semn rău/
va veni şi clipa să-ţi bat în fereastră
cu un deget cioplit din cea mai caldă marmură
să-ţi amintesc că totuşi nebunia spălării cu ceaţă
e un lucru la care nu te mai poţi gândi
acum înaintea căderii primei ninsori
din istoria arinilor tineri
noapte de noapte cu ceaţă/
să-ţi răcoreşti fruntea şi sufletul
cu dragostea nimănui/
e ca şi cum ţi-ai nega mâinile/
mângâielile tandre/ linia sorţii din palmă
şi multe alte minunate întâmplări
Fericit cel căruia în plină lumină
ca un lan de cicoare îi înfloresc rănile
pe care mai apoi le vinde drept rarisime
hemoragii misterioase
Plânge un copil la marginea drumului/
maşini zburătoare îl privesc cu un ochi roşu/
celălalt ţintind stolul de sturzi zeflemitori/
boaba de strugure neagră-neagră
se sparge de asfaltul fierbinte – semn rău/
va veni şi clipa să-ţi bat în fereastră
cu un deget cioplit din cea mai caldă marmură
să-ţi amintesc că totuşi nebunia spălării cu ceaţă
e un lucru la care nu te mai poţi gândi
acum înaintea căderii primei ninsori
din istoria arinilor tineri
miercuri, 1 ianuarie 2014
Horoscop
Se spune că voi trăi mult şi fără rost –
ca un prost voi trăi culegând
resturile ţigărilor fumate de alţii/
că mă voi mulţumi cu metaforele
rămase pe fundul marmitelor
la cantina celor mai săraci din lume/
cu drojdiile trezite scurse din paharele
celor aleşi mă voi îmbăta crunt probabil
până nu voi mai şti drumul spre casa mea
pitită sărmana la poalele
unor codri de aramă
voi uita până şi de tine
care m-ai ţinut în viaţă
cu reproşuri zilnice
şi cu o biată ciorbă de cartofi
cui îi mai pasă de cel care merge
prin ploaia otrăvită
prin ninsoarea dizolvantă
ce macină până şi piatra?
vine şi vremea când îmbraci definitiv
cămaşa din piele de sagri -
când trebuie să stabileşti de unul singur
data precisă a traversării
pe sub luna de sânge
ca un prost voi trăi culegând
resturile ţigărilor fumate de alţii/
că mă voi mulţumi cu metaforele
rămase pe fundul marmitelor
la cantina celor mai săraci din lume/
cu drojdiile trezite scurse din paharele
celor aleşi mă voi îmbăta crunt probabil
până nu voi mai şti drumul spre casa mea
pitită sărmana la poalele
unor codri de aramă
voi uita până şi de tine
care m-ai ţinut în viaţă
cu reproşuri zilnice
şi cu o biată ciorbă de cartofi
cui îi mai pasă de cel care merge
prin ploaia otrăvită
prin ninsoarea dizolvantă
ce macină până şi piatra?
vine şi vremea când îmbraci definitiv
cămaşa din piele de sagri -
când trebuie să stabileşti de unul singur
data precisă a traversării
pe sub luna de sânge
Abonați-vă la:
Postări (Atom)