A doua zi după tinerețe

“Undine, tu chip drag, de când/Din vechi hrisoave ți-am aflat/
Ciudata faimă, mi-ai cântat /In suflet linisti revarsând”.
(Friedrich baron de la Motte-Fouqué-Undine)
Intr-o dimineață de septembrie luminos ca aurul vechi, Petru se trezi brusc, nu înainte de a încerca din
răsputeri să-și continue somnul și visul...
...Așa încep toate istoriile care se termină până la urmă prost... Prea multe cuvinte deturnează discursul de
la adevăr, îl compromit. Ar trebui ceva ironie, autopersiflare, dar si acestea dau prost: e ca si cum ai râde în fața
unui amurg gigantic sau în fața propriei morți... Si Manlius... Manlius Teodorus, marele intelectual păgân pe care
Petru începuse chiar să-l iubească după ce aflase că el fusese acela care îl îndemnase pe Sfântul Augustin: ”Tolle,
lege”-adică “ia, citește”... citește o parte din viața mea, ultima poate... nu neapărat pe Plotin și Porfiriu... Așa ar
trebui să debuteze orice poveste: cu un gest imperativ al autorului, care să conțină și speranță și disperare mută...
Pentru că nu se știe...
“Aveți un pic de răbdare”, pare să spună personajul - “aveți puțină răbdare cu mine. Ce dacă scena care urmează
vi se pare cunoscută, ce dacă ați mai întâlnit-o undeva și poate că ați și trăit-o înșivă! V-am visat rău, prieteni,
cât se poate de rău și asta nu-mi iese din minte! Și uite, chiar acum, pe la coada ochiului mi se prelinge o lacrimă
neplânsă, semn de slăbiciune, firește... Și alături de mine se află o femeie care va muri curând, se va topi în pământ
si va rămâne o amintire din ce în ce mai veche...”
... Petru întoarse capul: la dreapta lui Ondina dormea, cu părul ei roșcat(“un roșu de Irlanda, ceva rarissim”, ar
fi exclamat Kovalski, ”un roșu neprețuit”) - revărsat pe albul pernei. Avu un gest de tandrețe vinovată dar se opri la
timp: ”Să umblăm cuviincioși ca ziua, nu în ospețe și beții, nu în desfrânări și fapte de rușine”. Insă nu mai credea
în vorbe, nici în înțelepciunea altora. ”Nimeni nu a avut, nu are și nici nu va avea experiența mea; deci sunt unic
și vrednic de a călători în Hyperboreea”, gândi el, cuprins brusc de o veselie neroadă...
Dar avusese un vis și mintea lui refuza să accepte așa ceva... ”Quid si falleris?Ce dacă te îndoiești?” La început
fusese ca o deschidere luminoasă, o fantă către copilărie: imaginea unei dimineți de primăvară timpurie, când
Dumitru, bătrânul arheu al familiei, îl scosese în brațe, încă adormit, până în pragul prispei unde așezase câteva
brazde proaspete de iarbă. Îl pusese să calce cu tălpile goale pe verdele umed de rouă și Petru simțise iarba ca pe
un animal gelatinos, ca pe o jivină care i se strecura printre degete precum nămolul de după ploaie; deranjat că
fusese trezit din somnul dulce, țipase, dar bătrânul îl ținuse strâns, îi făcuse cruce de trei ori bombănind ceva
nedeslușit...
Mulți ani după aceea, Petru încercă să repete ritualul, privind gânditor petele rare de lumină care se strecurau
printre frunzele bătrânilor gutui: un mozaic de fluturi galbeni mirosind a fructe nenăscute încă; un fel de praf
stelar adus de cineva de pe altă planetă. Văzuse chiar urme clare de tălpi, dispuse în spirală în jurul trunchiurilor
vechi ale arborilor, amprente care dispăreau la un moment dat într-un punct, ca și cum ființa aceea s-ar fi dema-
terializat, și-ar fi pierdut brusc și trupul și umbra... ”Ah, umbra, prețioasa umbră”va surâde el peste cincizeci de
ani, ”umbra lui Peter Schlemihl... , cea care te așează printre oamenii respectabili și care se retrage apoi odată cu
tine în mormânt! Fricos din fire, Kovalski o eliminase total din tablourile sale, așa încât “subiectii”, pânzele pic-
tate, păreau luminați simultan, din toate unghiurile: ”Sunt ca niște cochilii simbolice, minerale, calcifiate de focul
Sodomei și al Gomorrei... , iată heraldica mea”, mârâise acesta, așteptând aprobarea lui Petru: da, așa este, suntem
de fapt niște efigii împuțite, toți, toți, și de la grecii tăi ni se trage, grecii tăi infecți din Mangalia... Firește, nu-și
rostise gândul cu voce tare, Ben Kovalski era sensibil nevoie mare...
Petru încerca să recompună mental fazele visului care încă îl obseda: un film fără generic, cu secvențe montate
anapoda, lipsite de logică. ”Nici o dialectică”, gândea el, un pretențios cu elevii la clasă, cărora le pretindea să se
exprime clar “ca într-un dialog al lui Platon”...
“In rest, izbucnise amicul Kovalski, totul e o tâmpenie... . marxisme... darwinisme! Ce simplu știu unii să
explice lucruri pe care numai Dumnezeu le poate lămuri! Ascultă la mine, exclamase micul pictor, eu și când dau
cu pensula visez... Uite torsul ăsta, enorm, obsedant... ai crede că sunt un pervers, dar nu, sunt un om normal,
mai normal decât tine care sufli seară de seară în ceafa nevestei, pentru că suferi de mâncărime, asta e... Eu visez
fundurile mele și, când ating pensula pe pânză, parcă mângâi șoldul femeii... Ce lucru minunat! Deal-vale, vale-deal, ca un spațiu mioritic...”
Dar asta fusese demult, pe vremea când Kovalski susținea că lucrase ca ucenic al lui Leonardo(“Lionardo mio”),
în atelierul căruia frecase ani de zile culorile în mojare de piatră; făcuse și ceva alchimie, învățase o brumă de me-
serie, după care emigrase în Florența Medicilor, de unde se întorsese cu o statuetă stranie în genul “Amurgului”lui
Michelagnollo: un călugăr iezuit privind peste umăr trecătorii în lumina care se stingea. Pictorul așezase statueta
într-o nișă exterioară a atelierului său, astfel încât cine avea drum pe străduța cu castani bătrâni se simțea în mod
ciudat urmărit, supravegheat de privirea întunecată a iezuitului.
În acel timp de care puțini își mai amintesc, nici Petru nu devenise ucenic al lui Asklepios pentru a îngriji cu
nesfârșit devotament rănile înfiorătoare ale Ondinei. Era tânar si liber și bătea des drumul dintre Verona și Mantua,
când cu piciorul, când călare pe un măgăruș care prea des se oprea să se odihnească. Făcea pe mesagerul pentru
câțiva bănuți și nu o dată întârziase, fiind aspru mustrat de clienți. Circula chiar o istorie cu doi tineri îndrăgostiți
care își puseseră capăt zilelor tocmai datorită acelui nefericit concurs de împrejurări: mesagerul nu sosise la timp.
Dar Petros nega că ar fi fost vorba de el; susținea că s-ar fi aflat în cu totul alt loc. Existau martori care l-ar fi văzut
însotind armata lui Pancho Villa dincolo de Sierra Madre; unii susțineau chiar că ar fi fost împușcat în împrejurări
cu totul neclare, dar nimeni nu ar fi putut jura că acesta e adevărul. Cert este că fu văzut în timpul revoluției din
1989 ținut la braț de o doamnă pe nume Lucia Kita și împărțind manifeste, cu toate că mulți spuneau că această
doamnă, celebră în epocă prin frumusețea ei, murise demult, în timpul marelui cutremur din 1977.
“În fond”, comentă Kovalski, ”istoria e un cartier rău famat prin care orice prost se poate plimba în deplină
libertate... ”Dar Petru constată că nici nu-și mai asculta prietenul. Se gândea constant la Ondina care nu mai era
dar, într-un ungher al amintirii sale de om aproape bătrân... , ca fructul unei gutui din copilărie, lumina șoldul
acelei Miluca Hec, femeia care, până s-o întâlnească, îi șoptise la telefon: ”Știi cum sunt ochii mei când plâng?Verzi
ca iarba călcată pe nervi... ”Petru avea puterea de a imagina, cuvintele femeii explodaseră în el, le simțea sub piele
ca pe niște calupuri minuscule de dinamită...
După câteva luni de convorbiri telefonice, excitat la culme de alintăturile pisicești ale Milucăi se urcase în
trenul de Iași, gândind că, probabil, își pierduse mintile dacă era in stare să parcurgă o asemenea distanță... Când
coborâse în gara Nicolina, avusese o emoție atât de puternică, încât se lăsase purtat de mâna ca un nevăzător. Mi-
luca îl sărutase din prima, el îi răspunsese năucit de ineditul situației și, câteva minute, niciunul dintre ei nu reușise
să scoată o vorbă. Petru își aminti: era 1 decembrie, ora 5 si 35 de minute dimineața și femeia aceea necunoscută
se trezise cu noaptea in cap ca să-l aștepte pe el, singuraticul numărul unu al Ploieștiului...
Peste câțiva ani(deși se poate să fi trecut mult mai mult), revăzu în vis gara numită pretențios “internațională”.
O zări ivindu-se periculos din ceața densă: plutea ca un cargobot în derivă cu o singură lumină de poziție la prova.
Petru observă o singură bancă, aproape putredă, roasă de umezeala acidă a oceanului. Miluca îl trăsese într-acolo
aproape cu forța, ținând în cealaltă mână o sticlă cu cafea călduță.
Se așezaseră stângaci ca doi adolescenți, în timp ce ultimii pasageri coborau lent pasarela ruginită...
Ceea ce a urmat nu a avut nimic romantic. Ar fi trebuit să se succeadă întâmplări limpezi, firești, curate. Petru
constatase că era crispat și neîndemânatic, în timp ce Miluca se relaxase total: țopăia veselă în drum spre hotelul
ieftin pe care ea însăși îl alesese(oare mai fusese acolo?). Hotelul era mai degrabă o pensiune in cartierul Dimitrie
Cantemir; trebuiră să aștepte cam o oră până să se elibereze ceva.
Adevărul fu că nu reuși să se detașeze decât spre seară; blestemă în gând natura lui păcătoasă, balcanică, pe
care(credea el)se altoise un sânge albastru, rece, din ticălosul Albion; în baie era frig, dar făcură împreună duș - ca-
n filme! -și Petru îndrazni să-i mângâie părul pubian aspru și strălucitor, țâțele mici și boante. O întrebă stupid de
ce are sânul stâng mai scurt, însă Miluca îi răspunse simplu, ca o nevastă: ”Mi l-au mâncat băieții!”(Avea doi flăcăi,
moldoveni zdraveni). Semăna cu Uruma, tătăroaica din romanul unui cunoscut scriitor teleormănean: aceiași
ochi oblici, verzui, șerpești, același pântec supt, același aer enigmatic al îndepărtatului Bugeac.
Mai mult ca sigur că pretențiosului Kovalski nu i-ar fi plăcut: nu vedea că e șuie?o femeie la 47 de ani trebuie
să fie rubensiană... măcar de-ar fi știut să facă amor ca fetele lui din Place Pigalle...
Pictorul îl cita frecvent pe Sfântul Pavel, cu toate că, în realitate, era știut drept un desfrânat notoriu, fapt
cunoscut în Ploiești și nu numai; vestit pentru orgiile care aveau loc chiar în atelierul iezuitului; prin ferestrele ate-
lierului, în miez de noapte, părea că țâșnesc înseși flăcările verzui, puturoase ale păcatului. ”De aceea, Dumnezeu
i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, spre necurăție, ca să-și necinstească trupurile între ei înșiși”, scandase Kovalski
după ce Petru se întorsese de la Iași total schimbat...
Slăbise, fața lui căpătase paloarea marmurei vechi. Într-o seară, lăsase lumina stinsă; se privise în oglindă și se
speriase: din apele cețoase răsărea un chip fosforescent verde-gălbui ca al unei meduze.
Convenise cu Miluca să-l sune ea în fiecare dimineață de la serviciu și asta se întâmpla zilnic pe la 8 fara
un sfert. Dar Petru se trezea din reflex înainte de ora 7(oră de iarnă), așteptând cu inima bătând apelul de la Iași
care, într-o zi, nu mai veni. Constată atunci că uitase cu desăvârșire cuvintele mamei sale – o femeie insignifiantă,
blândă ca o oaie și cam săracă cu duhul. ”Ce fac, mamă?ce mă fac?”o întrebase el odată când, suferind după o
colegă de facultate, era gata să-și abandoneze studiile... ”Plângi, maică, plângi! ”îl sfătuise ea. ”Să plângi, puiul
mamei, că nu mai e nimic de făcut... ”
**
Plouase atât de mult, încât pescărușii, furtunarii ajunseseră până departe, sub munte: fură văzuți pe malurile
pietroase ale unui râu vijelios. Treceau în stoluri, uimindu-i pe orășenii obișnuiți cu vrăbiile și turturelele. Păreau
niște îngeri dezorientați. Poposeau mai întâi lângă artezienele urbei, cu aripile lor neobișnuit de mari printre doam­
nele cu părul bătând în violet și liceenii care se sărutau cu disperare...
După ce furtunarii și pescărușii dispărură înspre munte, înfloriră peste noapte teii. Târziu, după căderea nopții,
efluvii medicinale pluteau încă peste acoperișurile de ardezie; se strecurau prin ferestrele larg deschise, ca niște
pisici galbene. Perechile cădeau în extaz; pe bulevard, femei cu ochi exoftalmici traversau amețite intersecțiile,
stârnind injurăturile admirative ale șoferilor. Fabrica lui Kovalski scotea flăcări. Iezuitul părea acum un Savonarola
umilit. Petru reuși să scape cu greu de insistențele unui model aflat la fața locului, o arătare care, susținea pictorul,
era încă virgină și aștepta doar dezlegare. După ce femeia îi umpluse capul cu tâmpenii(pretindea că e o urmașă
a lui Cuza, că până de curând fusese agentă sub acoperire, că îl are pe generalul D. V. la degetul mic, că acum se
luptă într-un proces pentru recuperarea unei moșteniri fabuloase de pe urma soțului decedat într-un accident de
mașină în împrejurări cel puțin dubioase... bla-bla-bla... , lui Petru i se făcuse rău. Vomitase icnind peste pervazul
ferestrei, chiar lângă nișa iezuitului. Profitase de ocazie s-o șteargă, aproape alergând pe străduța cu castanii negri
de atâta noapte...
Se întoarse acasă târziu, intră aproape buimac în curtea cu vișini și iarbă cotropită de rouă. Fântâna cu roată
veghea ca un ochi deschis, vag luminată de becul galben al verandei.
Ondina avea un stil de a dormi năucitor: cu fața în sus, întinsă perfect, cădea în somn în câteva secunde.
Adormea”ca un înger sau ca un călător intergalactic”. Acum stătea ghemuită(ce ciudat! )în decubit lateral , ca un
fetus. Petru o privi și rosti în șoaptă, crezând că ea nu-l aude: ”O dragoste de câine n-are hotar; fu surprins când ea
îi continuă gândul: ”Știi, chiar acum ai niște ochi de câine în călduri”. El râse, adăugând că deja o vede în alb-ne-
gru, numai inima(inima ta de un roșu imperial! )îi pulsează sub sânul stâng, precum fructul biblic... Prostii dulci
de-ale lor, banalități expirate...
“Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu pe când vânai în deșert cu prietenul tău, Enghidu, asa-i?Derbedeule!
Petros! Petronius! ”
Ridicându-se intr-un cot, Ondina se dezgoli preț de o clipă și Petru remarcă melancolic că sânii acestei femei
se fanaseră; gâtul ușor torsionat compunea deja riduri de animal pe cale să îmbătrânească; îi văzu cearcănele într-
un con de umbră, se eclipsa, cu toate că și acum era aceeași nevastă cu suflet de fetiță care, la prima lor despărțire
adevărată, îi dăruise o banală portocală pe peronul Gării de Nord...
“Stii, Petros, oricât te-ai strădui, n-o să ai niciodată toate femeile din lume. Totdeauna mai rămâne una care o
să-ți scape... ”
Deveni atent. Așa începea când urma să facă un anunț important.
“Am cancer”, spuse ea simplu, ca și când ar fi citit factura la curent sau l-ar fi avertizat că nu mai e cafea în
casă.
În clipa aceea, Petru își văzu toți prietenii murind. Prezentul se dilată, înghițind brusc tot trecutul. Gesturile
pe care se pregătea să le facă – largi, dramatice, sfâșietoare, se contopiră cu un secol întreg de reverențe, cadri-
luri și trandafiri uscați între pagini de carte apărută la Alcalay, în care el va găsi din întâmplare fotografii sepia cu
Regimentul 16 Călărași. Petru își aminti de ziua când trebuia să moară înecat, cu patruzeci și cinci de ani în urmă,
dacă nu ar fi fost salvat de tatăl său; de blonda Iuftaru Dana , împușcată la Revoluție chiar lângă el; de colega lui,
Vetuța, moartă de angină difterică chiar în ziua când ceilalți primiseră cravata roșie de pionier. Îl văzu pe Kovalski
făcând atac de cord ca Pașadia din “Craii... ”lui Mateiu... Văzu delfinariul din Constanța preschimbându-se într-
o gigantică fântână cu roată și pe Alexandru, prietenul din copilărie, făcându-i semn cu mâna de pe celălalt mal al
unui râu înghețat. Auzi țipătul unei specii de foci pe cale de dispariție în Insula Paștelui; văzu ce nu se poate vedea
și fu asurzit de ceea ce, în general, se mișcă prin Univers în cea mai profundă tăcere...
“E firesc”, continuă rece Ondina, ”să iei toate măsurile ce se cuvin într-o asemenea situație”. Medicii nu se
putuseră înșela: o banală durere de umăr se dovedise a fi tot ce se putea mai rău.
“Imi crește un nufăr în plămânul drept. Îți amintești de fata din “Spuma zilelor”?O minune, spuneai tu. Ca
metaforă e tot ce s-a scris mai frumos despre cancer. Ca realitate însă... ”
“La ce lucrezi acum?”schimbă vorba Ondina.
Petru nu îndrăzni să răspundă. Ea continuă pe un ton mustrător: ”Știu, ți-am văzut hârtiile, nu prea ai pro-
gresat... Dar cum dracu’?Ai avut, așa, o premoniție?Auzi tu... ”De cura pro mortuis gerenda”, ... Despre grija pecare trebuie să o avem față de cei morți... ”
Apoi îi adresă ultimele cuvinte din viața ei: ”Adevărat grăiesc ție că mă vei trăda la cel de-al treilea cântat al
cocoșilor; te vei lepăda de mine și mă vei uita... ”
Un timp, Ondina făcu drumuri repetate la București, desigur pentru tratamentele specifice. Petru bănui că
frumosul ei păr roșcat căzuse; o văzu legată la cap cu un batic gri-albăstriu, umblând agitată prin camera ei, de
parcă ar fi mutat la nesfârșit mobile. Într-o zi de ianuarie încuie ușa cu cheia și nu mai permise nimănui să intre.
Singura care avea acces era o călugăriță catolică din ordinul “Micile surori ale lui Iisus”, care zăbovea câteva cea-
suri, dispărând apoi ca și cum totul s-ar fi sfârșit. Petru o urmărea sufocat de emoție. În cele din urmă, vizita maicii
Giovanna deveni un fapt cu desăvârșire banal și el nu s-ar fi mirat dacă ar fi văzut-o venind la miezul nopții.
Își simplifică viața la maximum. Mută biroul pe hol, lângă ușa Ondinei; în spatele biroului aranjă o mică
bibliotecă din care elimină fără milă operele sfântului Augustin. Un raft fu ocupat cu ziare vechi, de epocă, celălalt
cu broșuri de medicină popularizată de pe vremea dictaturii. Lumina venea din stânga, intensă, tăioasă ca un brici
în timpul zilei, săracă și pâlpâindă după-amiaza.
Pe birou, Petru așeză frumos stivuite toate topurile de hârtie pe care le găsise în casă, vreo șase; alături, masi-
vul său stilou Parker și o călimară străveche din bronz reprezentând “Mica sirenă”. Privea ceasuri întregi drumul
pavat cu piatră de râu gălbuie, casele minuscule ale mahalagiilor zugrăvite toate în calcio vecchio, acoperișurile
vinete, lipsite de zăpada iernii. Ulița se înfunda într-o curte cu gard de cărămidă și foste magazii de cereale ale
negustorilor din alte vremuri. Sub stratul de var se mai putea citi: ”Votați FDP. Votați Soarele.
Nu reuși să scrie un singur cuvânt. In sinea sa dădu vina pe lumina care scădea prea repede. Întrerupse definitiv
vizitele la atelierul lui Kovalski; acesta îi telefonă îngrijorat – mai trăia?se mai ducea la școală?avea nevoie de ceva?.
. . cunoștea el un medic foarte bun care... Petru îl refuză politicos: trăia, lucra firește, își luase un medical, nu-i
trebuia nimic, care era problema?
Ușa de la camera Ondinei rămânea închisă. Fiecare zi se scurgea la fel, ca și cum timpul s-ar fi învârtit într-o
încăpere obscură, lipsită de repere; ca și cum un His master voice de piatră și-ar fi creat un șanț fatal peste care
acul patefonului nu mai putea sări în veci. Uneori, Petru stingea lumina încercând să zărească pe sub ușă o tentă
de întuneric cât de cât decolorată. Odată, i se păru că pe dedesupt răzbate o fosforescență albastră însoțită de un
miros intens de ciuperci putrezite. Alteori auzi clar cum cineva merge cu pași apăsați prin frunzișul uscat al unei
păduri toamna.
Își găsi destulă vreme să facă exercitii de memorie: află astfel cum începuse visul, dar nu îndrăzni să se întrebe
cum se va sfârși. Mintea lui era deseori parcursă de imagini orbitoare, interesante, însă nu se ridică să le noteze.
Zăcu zile întregi pe canapeaua desfundată. Dimineața îi părea rău ca după un vis de dragoste nefinalizat. În gen-
eral, se trezea cu simțurile încordate de cârcei care nu treceau ușor.
Ondina devenise o “umbră a unei idei”: atât de necorporală, cu nufărul ei din plămân, ca o înecată...
... O văzu într-un februarie friguros în haina ei neagră . Coama roșcată accentua prin contrast paloarea aproape
leucemică a tenului; ochii albaștri, enormi, scânteiau pe fundalul unei căderi grele de zăpada care se macula rapid
pe dalele murdare ale pavajului...
Sosise mai târziu la cursurile organizate de Ministerul Muncii; lua lucrurile “a la legere”, se vedea clar; era
însoțită de Mirela, zisă Eta, o fătucă mărunțică, tunsă stil Mireille Mathieu. Lui Petru îi plăcuse de Eta, însă curând
hotărî că aceasta era de o prostie criminală, așa ca abandonă gândul.
Ondina se așezase lângă el(absolut întâmplător)și începuse să copieze tâmpeniile dictate mai înainte; se apropi-
ase în mod periculos de umărul lui Petru care o studia cu coada ochiului, ușor amuzat. Mirosea frumos a Helene
Rubinstein, ceva rar pe vremea aceea. Privind-o, lui Petru îi veni în minte “Celula auriculară”a lui Redon – aceeași
figură ușor androgină cu profil de medalie, părând a sonda simultan lumea și pe sine.
Se simțea supravegheat, cu toate că Ondina nu dădea impresia că o face; afară ningea cu fulgi grei, îmbibați de
apă; pe geamurile vopsite în verde până la jumătate curgeau lacrimile sfârșitului de iarnă bătrână.
In curtea interioară se auzeau glasurile unor copii care bombardau cu bulgări un om de zăpadă. Copiii trecură
apoi la un joc pe care Petru dori intens să-l vadă: ”-Ce e sus?/-Pui de urs. /-Ce e jos?/-Lapte gros. /-Dă-te jos! ”
Jocul părea fără sfârșit între zidurile vinete ca de închisoare americană. Petru percepu ușile metalice glisante în-
chise brutal la etajele unu și doi; gardienii încuiau violent celulele în care deținuții stăteau obligatoriu cu spatele în-
tors către intrare; auzi pași depărtându-se, zăngănit de chei scăpate pe pasarelă; o înjurătură într-o limbă orientală
veche, apoi tăcerea întreruptă doar de respirația chinuită a cuiva rămas în urmă...
La cantină nu găsiră locuri. Ondina își ridicase privirea ei regală, dezgustată de mulțimea care sorbecăia zgo-
motos o ciorbă de cartofi cu câteva fire de carne, zise “hai dracului de-aici, nu vezi că pute?”și Petru o urmă supus,
atent să nu alunece pe dalele slinoase. Ieșiră.
Cumpărară, în drum, salam, ciocolată, suc de ananas și o sticlă de Havana Club – Cuba Libre – băutura lui
Fidel (încă se mai găsea); intrară în căminul înghețat. Ondina nu nimeri broasca ușii, el o ajută. Înăuntru mirosea
a cameră în care locuiseră nouă luni băieți de la țară, șantieriști care lăsaseră în urmă o mizerie cosmică: hârtii de
ziar unsuroase, mucuri de țigară, saltele pătate... Eta se despărțise de cei doi motivând ceva aiurea; de altfel nu se
mai întoarse până la ziuă. ”O curvă”, râse alteța sa, ”trăiește cu șeful de șantier care e însurat cu o lesbiană”. Petru
fu convins că treaba fusese aranjată, dar nu comentă.
Ondina își aruncă paltonul negru pe pat, rămânând în niște raiați vișinii și într-un pulover verde “împletit de
mama”. Găsiră pe undeva un reșou și, curând, aerul deveni prietenos, așa încât “îngerii puteau zbura nestingheriți”.
După care ea se făcu brusc palidă, Petru crezu că îi e rău și îi turnă grăbit un pahar de Havana; își turnă și el, băură.
În acea noapte”a iertării și a iubirii”rosti Ondina cuvintele magice care îl ținură lângă ea douăzeci și trei de ani:
”Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu... ”
***
Au trecut aproape doi ani de la acel septembrie al nu știu cărui an, al nu știu cărei vieți. In tot acest timp, nu-mi
amintesc să fi făcut vreun lucru demn de ținut minte. Parcursesem un traseu lipsit de variație, navigând prin puste
nesfârșite al căror capăt nu-l întrezăream. Socoteam, în ce mă privea, că e inutil să mai afirmi ceva despre un tip al
cărui mod de existență este anchiloza fizică și mentală. Stăteam toată ziua răsfoind ziare vechi din care aflam abia
acum de căderi de guverne și catastrofe aviatice, de divorțuri și căsătorii celebre, de sinucideri suspecte. Uneori par-
curgeam aceeași știre, mirându-mă de fiecare dată, adnotând aceleași pasaje, comentându-le interogativ sau excla-
mativ. La căderea serii, consemnam în jurnalul de bord aceeași propoziție a unui împărat ratat: ”Diem perdidi”- încă
o zi pe care am pierdut-o... Priveam nepăsător cum amurgul pătrundea tiptil în camera mea de veghe, mai întâi
fragmentat în pen-umbre și pen-lumini, apoi uniform, în violet și roșu. Ușa Ondinei devenise o fantă de întuneric
permanentă, singurul punct ferm într-o lume în mișcare.
Dimineața venea ca o hermină, holbându-se la mine cu ochi de albinos, încercuiți cu roz. Încă visam că sunt un
vânător pe o cărare povârnită; de pildă, imi imaginam că hermina se debarasase fulgerător de blana ei, că alergam
după ea, fără a-mi da seama că, de fapt, călcam pe zăpadă...
Miluca nu mă mai căuta, distanța dintre orașele noastre se dilatase . Sufeream ca un prost după vorba ei
moldovenească, insinuantă, parșivă. Îi trimisei mesaje în cele mai nepotrivite momente, mă purtai oribil. Ca și
când m-aș fi găsit în ultima clipă a vieții mele, parcursei rapid copilăria și tinerețea, mă gândii la sinucidere, apoi
renunțai(din lașitate). Însă nimic nu apăru la orizont pentru a-mi da curaj. Era de Florii și nimeni nu-mi telefonă, la
ușă nu sună nimeni. Imi amintesc că luna plină îmi încordase simțurile la maximum; prin fereastra deschisă un tip
striga disperat “Marcela! ”apoi “Adriana”; la televizor Rick bea de stingea, într-o Casablancă ostilă, în timp ce negro-
teiul Armstrong zdrăngănea la pian în cârciuma goală: ”You must remember this... ”
Sora Giovanna venea zilnic, fără să-mi adreseze o vorbă. Dacă n-ar fi avut parura albă, ar fi fost ușor confundată
cu iezuitul lui Kovalski, Trecea, biată făptură androgină, dispărând rapid în spatele ușii din lemn roșcat de cireș.
Câteva ceasuri parcă o înghițea pământul.
Și totuși, într-o dimineață timpul se destinse. Mă trezisem surprinzător de calm și, cu toate că am încercat în clipa
următoare să fac obișnuitul exercițiu de memorie, n-am reușit să-mi amintesc nimic din ceea ce visasem. Am simțit
că sora Giovanna venise deja, după mirosul de iod pe care îl răspândea de obicei. Însă altceva plutea în aer și nu mă
înșelam.
De astădată ieși neobișnuit de repede din camera Ondinei. Se opri în ușă și mă privi fix, fără a scoate o vorbă.
Apoi plecă încet, ca și cum ar fi considerat că misiunea ei se încheiase...
M-am ridicat și am făcut câțiva pași de om abia ieșit din convalescență. Era spre sfârșitul lui mai, furtunarii și
pescărușii își făcuseră din nou apariția pe cerul de deasupra orașului. Lumea se amestecase frumos, oameni și păsări,
adia o briză sărată, undeva se auzea sirena unui cargobot, ca un tunet.
Am intrat ușor în camera Ondinei, amețit de miresme... Peretele dinspre miazănoapte dispăruse complet. In
curtea cotropită de soare înfloriseră gutuii. Printre frunzele lor groase, cerate, se strecurau fluturi galbeni, puzderie de
fluturi mirosind a fructe încă nenăscute . In jurul trunchiurilor crăpate de bătrânețe rămăseseră întipărite urme de
tălpi delicate. Urmele se pierdeau undeva, într-un punct, fără a se continua.
M-am aplecat și am ridicat de pe jos ceva care semăna cu o bucată de hârtie. In acea clipă am simtit că mor cu
inima bătând. Am recunoscut scrisul ferm, lipsit de digresiuni inutile: ”Exist. Sunt în maxi-taxi, în drum spre Piatra-
Neamț. Dacă nu te obosește prea tare, du acest mesaj la Mantua”.
M-am întors către ușă. Am răsucit cheia pe dinăuntru, de două ori. Definitiv.
DARIE LĂZĂRESCU
Mai-iulie 2007