Fără-ndoială camera mea

mare cât un hangar
a fost martoră la un şir nesfârşit
de naşteri iubiri agonii
dintre cele mai urâte-
cu ochiul ei de icoană bizantină
care şi-acum plânge pe un perete
cu lacrimi de var fumuriu -
camera mea cu pereţii solizi
ca ai cetăţii Camelot
vibrând ori de câte ori
extrag o carte din biblioteca de oase.
de câte ori mă anunţi
că plecarea-ţi va fi iminentă.
măcar lasă un semn
o urmă gracilă în praful roşcat
aşternut la trecerea dintre ani.
lasă un acoperiş ciuruit
precum locatarul evreu-
bătrânul care îşi ridicase
aici o sukkah-
doctorul fără de arginţi
care noapte de noapte
citea din Tora
doar la lumina stelelor.