Şi când totul s-a isprăvit..

Şi când totul s-a isprăvit, mi-am aprins o ţigară, am constatat absent că elevii se duceau pe la casele lor. Veniseră mulţi, clasa mea, dar şi din altele. Câteva fete încă plângeau, boceau muierile din ele, carevasăzică se antrenau pentru mai târziu.
Ce am făcut în minutele următoare nu-mi mai amintesc. Se terminase, ştiţi cum e: simţi nevoia să te apuci de altă treabă; te mănâncă să faci gestul următor,
ca şi cum abia atunci l-ai descoperi. Să speli o farfurie, să dai cu mătura, să te-
riseşti, să-ţi aprinzi iar o ţigară
apoi alta şi alta,
să-ţi torn un pahar cu ceva
să-l dai repede pe gât
să te faci praf şi pulbere

E începutul verii astronomice, la geamul meu vrăbiile sunt în vervă, încă aş
mai putea dormi. E dimineaţă, încep să semăn cu un animal bătrân, nu-mi arde
de nimic. Leap-leap răsună papucii infirmierelor pe coridorul vopsit în albastru
de cobalt. Leap-leap în sus şi în jos. Doi muncitori schimbă instalaţia electrică:
n-avem curent, păcat. La televizorul alb-negru tocmai se intrase furtunos în cam-
pania electorală. Mi-au apărut pete de la ficat pe frunte şi dosul palmelor; mi s-a
rărit părul, îmi miroase gura, îmi put ciorapii.
Hai să te bărbiereşti, spune Eleonora. Să arăţi şi tu a OM. Vine dom’ doctor
la vizită, vrei să ne facem de rahat?
Sigur că nu vreau. Acest să ne facem a sunat atât de casnic, de familiar, încât
pe moment m-a lăsat fără grai.
Ea deschide geamul, să aerisim, miroase a cur nespălat, chiar nu simţi?
Deci a deschis fereastra şi acum presară fărâmituri de pâine pe pervaz.
Mă aşez pe taburet în faţa oglinzii. Eleonora îmi masează fălcile căzute, îmi dă
cu spumă; mâinile ei sunt reci, spuma e adierea brizei la ţărmul unui ocean necu-
noscut. Mă rade rapid, parcă în scârbă; îmi ciupeşte negul de lângă nas, nu zic ni-
mic. O picătură de sânge aproape negru. Îmi aplec capul pe chiuvetă, ea îmi spală
obrajii. E perfect. Caută pe undeva un creion de piatră acră, nu-l găseşte, unde
pizda mă-sii l-am pus. Până la urmă, rupe un mic fragment din sulul de hârtie igienică roz, mi-l lipeşte artistic pe negul rănit.
Eşti gigea, spune ea cu sinceră admiraţie.

Patul meu e lângă fereastră. E mai multă lumină, ai nevoie.
Patul Eleonorei se află lângă uşă. Nu cumva să-ţi treacă prin cap să fugi undeva.
Cum să fug? Nici nu mă gândesc. Nu mă gândesc încă. Nici n-aş avea unde.
Ai mei, când s-au hotărât să mă interneze – temporar, să ştii – au aranjat totul ca
la carte. De ce să stai singur? Nu trebuie să mai schimbi şi tu o vorbă cu cineva?
Un gest, o vorbă, un zâmbet. Un zâmbet şi-o floare/ o rază de soare, haida-de!
Şi aşa a şi fost. Directorul azilului a acceptat o plată suplimentară şi uite cum
m-am pricopsit cu Eleonora. Mai avem de vorbit, am spus eu într-o doară, numai
ca să nu tac din gură. Eleonora e o fată de treabă, a adăugat şi medicul de gardă.
Un cadru medical de nădejde, te poţi baza pe ea. Şi a rânjit ca la o glumă bună.
Ştiu, a completat directorul, este împotriva regulamentului, însă mă gândesc că
aşa împuşcăm doi iepuri dintr-un foc: ea scapă de o chirie( care nu e deloc ne-
glijabilă), iar dumneata, dom’profesor, vei evita plictiseala, cum altfel?
Medicul e ceea ce se cheamă un bărbat bine. Înalt, spătos, mereu în vervă. Nu
e psihiatru cum s-ar bănui, ci anestezist. Nu e chiar pe specialitatea lui, însă, după
cum aveam să-mi dau seama, stia o grămadă de lucruri.