John Lennon - Imagine

Actorul

În oraşu-n care nu plouă
de trei ori pe săptămână
actorul se poticneşte pe scări-
la dracu scările care nu duc nicăieri –
iubita oricum nu-l mai aşteaptă
cu mâncarea caldă de cartofi/
valiza stă cuminte în faţa uşii/
vecinii spionează
curioşi la culme
dacă personajul crapă
în actul al patrulea/
dincolo de vizoare
o mie de ochi
savurează deja evenimentul –
sărbătorile iată
vin cu lacrimi de sânge

nu plouă
dar ninge frumos
ca-n globul de cristal
al cetăţeanului Kane
plămânii se chinuiesc să respire –
ninge să ni se spele
absolut toate păcatele-
printre blocurile gri
creşte încet dar sigur
catedrala albă
a mântuirii neamului

Jurnal

Şi vine iarăşi lunea neagră
şi femeile dispar –
cum se crapă de ziuă –
ca măgarul în ceaţă
nu mai ştiu nimic
de rujurile tampoanele
parfumurile lor delicate
sunt cartea albă
a revoluţiei confiscate
priviţi-mi mersul şleampăt
mă simt ca o propoziţie
eliptică de predicat

Astăzi

Astăzi
care va fi ieri
a plecat Nichita
atât de tare îl durea
calul său măiastru
încât a descălecat
şi a mers şi a mers pe jos
şi o mai călători şi-acum
dacă n-o fi murit

Opium

Memoria mea e fără cusur
ca un oţel albastru de Toledo –
deavalma toţi cei duşi
la căpătâiul cărora
n-am şezut şi n-am plâns
toate dragostele fanate
cărora nu le-am oferit
niciodată o floare
suferinţe subtile
ca nişte otrăvuri parşive
pielea ta
mirosind a pucioasă şi ambră –
trebuie să fii nebun
ori tenace fumător de opiu
să uiţi jurămintele
făcute la beţie/ lacrimile
căzute în pahar
în seara de pomină
când te-ai simţit mai părăsit
decât puiul de cuc

veţi trece şi azi senini pe lângă –
numai pe lângă –
bănuţul tristeţii
uite-l cum se rostogoleşte stingher
lângă un măr şi-un covrig –
încă o insultă la adresa
defunctei zile de ieri

Interzis

Iubita mea se tot ascunde
după cuvintele vechi
din ethimologicum magnum
îmi trimite mesaje
într-o limbă moartă –
amo amare amavi amatum –
pelvisul ei geme de arhaisme
de sumbre vocabule teutonice

mă descurc greu
prin pădurile lui Siegfried –
piticul Alberich îmi face cu ochiul
verboten mein Herr
coapsele ei de walkirie
se deschid larg
abia după moartea
unuia dintre noi
poate nici atunci

Oglinda

Am îmbătrânit rău
strecoară Max printre dinţi
în timp ce se bărbiereşte –
am îmbătrânit şi m-am prostit
vorbesc cu oglinda asta stupidă
bolnavă şi ea de cancer

Eleonora tot împletea împletea
unul pe faţă cele mai multe pe dos
o enormă pânză a Penelopei
tocmai răsărise un soare ca lămâia
o fată subţire întindea rufe albastre
tocmai la etajul al nouălea
adolescenţii se încuiaseră în baie
iubindu-se cu ultimele tabloide capitaliste
ziua începea frumos
în toate toaletele publice

am o faţă de înecat –
mai spune Max – de sturion aruncat
după şase luni la gurile Prutului
dar tot m-aş iubi sălbatic
cu Ondine/ aşa pentru ultima oară

femeia Eleonora
urmărea distrată fulgerul briciului
a spus într-o doară/ e veneţiană
moştenire de la mama –
când Max a şi trecut lama
peste jugulara lui obosită –
oglinda se înviorase
amurgul cădea rapid
ca o ploaie sângerie de vară

Istorie

...iar femeile vor cădea pe gânduri
contemplând dezgustate
organul flasc al celui care doarme dus alături
toropit de muncă şi griji/ vor avea insomnii
chinuitoare care vor dăinui ani şi ani/
vor descoperi într-o bună zi
că au îmbătrânit detot aşteptând o altă înviere
vor închide toate ferestrele dinspre mare
şi vor refuza să se recunoască în oglinda spartă –
nu/ aceasta nu sunt eu/ e madam Zambilă de la colţ –
copiii lor mai practici vor sparge cochiliile
lespezile cimitirelor vor fi pline de cadavrele melcilor
de căsuţe strivite nemilos cu călcâiul –
asta e mâncarea morţilor vor spune ei – să fie primit

...şi bătrânul alchimist va gândi
în timp ce îmi cercetează fruntea arcadele
privirea mea de leu bătrân/ lividităţile falangelor –
aşa-i că nu doare/ nu deloc/ dar mă simt
de parcă mi-am văzut toţi prietenii murind/
nu-i nimic grav va adăuga el
e lepră/ lepră în toată regula

Vineri

Nu te mai preface că treci strada pe verde/
e un du-te – vino nebun prin canalele pneumatice/
prin arterele magistrale ale lumii/
viaţa e o necontenită trecere pe roşu/
o ştii prea bine/

nu te mai preface că iubeşti petele solare
când în secunda imediat următoare
te retragi la umbra parşivă
a somnului de după-amiază/
înghiţit/ digerat
în stomacul mătăsos
al uitării de sine/

nu-mi mai spune că ţi-ai programat
zilele albe-negre după ultima editare
a Cărţii tibetane a morţilor/ e vineri
şi încă nu te-ai îndrăgostit/
încă eşti un fir de nisip inocent/
o fereastră spartă cu zgomot/
o uşă trântită violent/
încă o voce oarecare în labirint/

şi în general nu te mai preface că mori frumos/
definitiv împăcat cu clipa cea repede/
nu te mai minţi că ţi-e bine/
când de fapt ţi-e mai rău
decât după o băutură contrafăcută/
când de fapt îmbraci aceeaşi haină de ieri/
aceeaşi piele din care n-ai mai ieşit
de mai bine de-o sută de ani

Jurnal

Va veni desigur şi iarna
şi poeţii vor începe să scrie
despre sufletele lor
încălzite la gura sobei –
despre fantasme şi plopi
pierduţi în zarea tinereţii

va veni totuşi iarna -
sângele meu va ezita ruşinat
de plăcerile lui vinovate
urcând tot mai lent
în recipientul secret
dintre coapsele tale fanate

vai sânii infantei
cât de timid vor îmbătrâni
ca levănţica printre rufe străvechi
ca florile-soarelui în destrămare -
vom amâna sexul sălbatic
până târziu după miezul de noapte
într-o interminabilă
dureroasă ipsaţiune

Jurnal

...lui Murivale

Uite că s-a dus şi ultima mea rudă
din această viaţă-
a lăsat drept avere un teanc de poze
crăpate precum pământul
în anul marii secete din 1947
aş fi jurat că e Dumnezeu
în ziua când a binevoit să se odihnească
era doar un bătrân cu ochii albi atât
cu mâinile pe genunchii numai petice
când limpezi albastre
când înnorate
un bătrân cu tălpi de copil
orfan prea devreme
în mână cu un bulgăre de fericire
pe care nici la Paris
nu ţi-l mai ia cineva pe gratis

gândind că e timp pentru toate
ascund fotografia în ape adânci şi verzui -
privesc cum se scufundă ca un înecat şi
deodată văd cum începe să ningă
în paradisul nostru murdar
cu toate zăpezile de altădată

Jurnal

Chiar în secunda când
ne adresam fals călduroase urări
de viaţă lungă – sună un telefon
de undeva din trecut -
cineva mă întreabă dacă mai întârzii
şi dacă pe la noi e vreme bună
tocmai duceam paharul la gură
când sfatul cuiva
a venit la fix –
să iau un taxi să nu răcesc, să caut cheia sub preş
să mă strecor uşor în patul rece ca piatra
şi dacă se poate
să visez că fac dragoste
cu o femeie vie din cărţile mele

şi tot aşa pe mai multe voci
de copii nenăscuţi/
de păsări care nu ştiu
decât un singur cuvânt –
nevermore

Aştept gustul şi mirosul iernii

Aştept
gustul şi mirosul iernii –
spunea femeia –
dar uite că am rămas
fără strop de sare în casă
(plângea cu lacrimi adevărate)
părinţii mei au aprins focuri de veghe
dincolo de râu
soră-mea a îmbătrânit rău
într-o singură noapte –
uite cum cade zăpada
peste măceşul îngenuncheat
în faţa porţii
uite cum ninge
şi eu nu am decât sarea lacrimei –
dar gustul mirosul
căutătura de gheaţă a stelelor
mă fac să cred
că nu mai e timp
pentru altă poveste
mulţumesc
vă doresc o veşnicie perfectă
alături de cei dragi

Acum îmi ling rănile

Acum îmi ling rănile -
am fost muşcat adânc
până la sânge
de femeile - păsări de noapte
trebuie să mă-ntorc
în pântecul tău otrăvit
în apa prin care înoată
alţi fetuşi decapitaţi
alte femei
în visele cărora
n-am să mai fiu frumos niciodată

Duminici

Ce linişte

Ce linişte
poate fi dincolo
încât se aude şi lunecarea melcilor
când se închid seara în casele lor
şi foşnetul rochiei tale
de mătasea porumbului
şi îmblânzitorul de inimi
plecând pentru totdeauna
cu moartea pre moarte călcând

.. Şi tocmai începuse secolul XX

…şi tocmai începuse secolul XX, plecam/ eram copil/ nu-mi cunoşteam părinţii/ dar nici nu le duceam dorul/ ah cheiurile acelea putrezite/ în care toată lumea se îmbarca/ ploua cu funingine sepia peste voaletele/ pălăriile invoalte ale doamnelor brunete/ peste uniforma căpitanului/ care va muri ultimul/ să facem cu mâna/ altor domni şi doamne de pe cheu/ care vor mai trăi mulţi ani înainte/ cu amintirea noastră// am sărit în ultima clipă/ într-o lumină blândă prietenoasă/ ca într-un alt lichid amniotic/ ne despărţeam/ e la nave va// din visul acesta/ datat 1912/ n-aş vrea să mă mai trezesc vreodată

Parcul sepia al monumentelor istorice

...lui Aurel Sibiceanu

Hai să ne vedem măcar în viaţa asta –
noi cei născuţi pe la apus de soare –
să povestim lăcrimând despre iubirile noastre
acum gospodine grase şi cuminţi
ca nişte vaci blânde/
despre părinţii duşi şi neamurile noastre abjecte
să recompunem de vrei drumul stelei
care se face că nu ne mai cunoaşte

poetul se odihnea pe banca lui preferată
din parcul sepia al monumentelor istorice
spărgea seminţe/ se vedea
că încă îşi caută prin pubelele municipale
versul pierdut într-un moment istoric
de sărăcie lucie –
m-a privit cu frumoşii lui ochi exoftalmici
a căutat îndelung prin raniţa militară
străpunsă de gloanţe sfâşiată de explozii oculte
a scos bastonul de mareşal al poeziei
mi l-a întins absent absent
apoi s-a întors să mângâie
un câine vagabond
care îi cerşea insistent de mâncare
îmi aduc aminte perfect –
era spre seară şi pentru vecie

Vieţi mici suflete pe potrivă

Vieţi mici suflete pe potrivă –
să salvăm ceva spuneam
totuşi farfuriile chinezeşti din sertare
scrisorile de amor primul dinte al copilului
schimbat într-o zi de vineri 13
totuşi costumul meu negru de mire
uite încă la rever floarea tandră de lămâiţă
totuşi praful acesta preţios
aşternut peste jartiera ta roz
dumnezeule ce frumos mirosea
coapsa ta a levănţică străveche
între pliurile buzelor tale secession şi
cizmele mele de Cordoba explorând
ţinuturile virgine din ţara nimănui
cum să plecăm – am strigat – aşa pur şi simplu
bătrâni şi săraci prin câmpiile de cărbune
chiar aşa din ziua de ieri
nu rămâne nimic

poemul acesta ca o pulbere vulcanică
cuvintele lui vlăguite
scufundându-se încet

Poem pe foi mici albastre

Poem pe foi mici albastre!

Scriu poeme pe foi mici albastre
reci ca prima zăpadă din iarna vieţii
ţi le trimit la pachet
prin curieratul rapid
zi şi noapte îţi bate în poartă
un ins întunecat
duhnind a nefericire şi moarte

îţi spui că ar fi un păcat
să iei urma oaselor acelea
fosforescente
care îşi beau absintul
în cea mai adâncă speluncă din lume

mai bine dormi şi visează
cum ultimul stol de raţe sălbatice
trebuie să fi ajuns în ţările mai calde
unde s-au interzis prin lege
privitul în oglindă
descrierea sufletului în apele de munte
speranţa în steaua norocoasă
şi alte asemenenea
ieftine nimicuri

Eu împart scriitorii în două categorii: stăpânii romanelor și slujitorii romanelor. Stăpânii se trezesc dimineața, beau cafeaua și apoi sună din clopoțel. Apare romanul și întreabă „Stăpâne, despre ce scriem azi?“ și procesul de creație începe. Iar eu sunt din categoria slujitorilor de romane. Stau și aștept ca stăpânul meu romanul să mă cheme cu clopoțelul și să îl pot întreba „Stăpâne, ce scriem azi?“. El dictează și eu scriu. Marele avantaj e că stăpânul e mai înteligent și mai înțelept decât slujitorul. Romanul știe ce să-mi dicteze, eu nu am de ce să pun ceva la îndoială, doar mă supun, cu gândul că totul va ieși așa cum trebuie. Dezavantajul e că aș putea sta să aștept sunetul acelui clopoțel luni la rând și el să nu se audă. E dureros când se întâmplă. (Mihail Şişkin)

Septembrie – dulce sperare

În septembrie vine şi clipa când trebuie să închizifereastra/ să tragi storurile/ după ce desigur ai eliberat toate mierlele canarii din colivie// apoi cauţi febril un post de radio capitalist cu paraziţi şi triluri exotice din Insula Pierzării aflată undeva prin Caraibe/ îţi contramandezi iubirile recente/ plângi puţin pe o filă cu dedicaţie/ cu urmele de ruj ale unei femei frumoase moartă demult/ desenezi săgeţi inimi sângerânde/ care – doamne – nu s-au întâmplat niciodată// îţi aduni prietenii – câţi au mai rămas - / îi anunţi că suferi de ploioase melanholii/ de boala inorogului/ de otrăvuri cu eliberare prelungită// lipeşti afişe cum că ai ratat beţiile crunte/ ale poeţilor din eternul Ardeal/ alături de fetele lor urâte şi talentate/ anunţi că îţi vei tăia singura venă prin care mai curge un sânge albastru// întorci spatele întregii lumi şi pleci fără ţintă/ pe domeniile celeste doar de tine administrate/ vorbeşti cu ai tăi care te-au aşteptat cu o cană de vin negru pe masă/ te laşi dojenit că ai ratat eternitatea de-o clipă/ şi tot acum brumărelele înfloresc duios pe mormintele lor uitate// septembrie – dulce sperare

Jurnal

Fiecare cuvânt
pe care nu izbuteşti să-l rosteşti
înseamnă soarta cuiva –
a frunzei în cădere liberă
a paharului plin scăpat pe jos
a prietenului atât de uşor uitat -
soarta atâtor necuvântătoare
alcătuite doar din sunete şi litere
pentru ca tu nerecunoscătorule
să le auzi să le vezi

se întâmplă să cadă în iarbă
şi iarba se colorează în nebuneşti
culori complementare/ şi ţipă îndurerată/
şi vin limacşii şi spală toate aceste păcate/
vin nişte greieri lăcuste cosaşi –
vine la urmă şi căţelul pământului
îl împătureşte cu grijă
şi-l cară undeva în adânc
lângă sufletul altor cuvinte
adormite întru Domnul

15 August

Toate ferestrele lumii larg deschise
varsă flăcări/ sufletele noastre
se usucă rapid ca nişte cămăşi ale durerii/

în bucătăriile iadului
se prepară mâncarea de cartofi/
bătrânii tuşesc cu prudenţă/
sângele urcă lent la deal
spre pneuma rerum/
câţiva se îmbrăţişează frenetic
ca pentru ultima oară –

o fată infirmă
compune scrisori de dragoste
pentru sora-i puberă/
ochii ei verzi privesc fix asfinţitul -
sfârşitul este iminent –
scrie ea în final –
e mai de efect decât
a ta pe vecie/
pe urmă dragul meu poţi plonja fericit
pe asfaltul de dedesupt
fremătător ca marea
dragul meu drag

Vineri

Azi e vineri dulceaţa inimii mele
una din acele zile rarisime
când simt nevoia să-ţi scriu
nu în cuvinte meşteşugite
deşi recunosc s-ar putea să-mi scape
câteva floricele de stil
subtilizate de la poeţii cu cărţi
câteva sfioase pansele din grădina
doamnelor ofilite de pe linia fierbinte
câteva mici catastrofe
din trecutul nu prea îndepărtat

dar tu te pricepi de minune
atât la viaţă cât şi la moarte
dulceaţa zilei mele de vineri
ştii să citeşti printre rândurile albe-negre
să te strecori cu perniţele tale
de felină peruviană alungată din haită
atentă să nu sperii ce-a mai rămas
din anii noştri atinşi de alzheimer
obiectele mici fotografiile de familie
secunda împuşcată în inimă
de glonţul primului război mondial

Absolut toate întâmplările

Absolut toate întâmplările

Iubito absolut toate întâmplările
vieţii mele se vor termina cândva –

mâna prietenului va isprăvi de scris
raportul final către Dumnezeu

azilele îşi vor deschide larg porţile
asistaţii vor primi scrisori anonime
cu oferte pentru sejururi
în palatele aurite ale regilor atrizi

nu vor mai fi întrebări
nici răspunsuri
ci doar ecouri tulburi
de clopote scufundate

şi brusc va începe să ningă
cu fulgi fiebinţi/ cu păreri de rău/
în plină vară indiană

doar buzele tale iubito
preschimbate-n ţărână
se vor mişca imperceptibil
încercând să repovestească o viaţă
de care n-am ştiut niciodată

Literatura

Eu văd literatura aşa: la început a existat o rugăciune către Dumnezeu, care a creat vaca, femeia şi copilul, şi prin rugăciunea asta, îi mulţumeai pentru ele şi îl rugai să apere fiinţele astea de tot ce e rău. Scriitorii sunt acei oameni care, periodic, înalţă această rugăciune către Dumnezeu. Dacă trişezi şi foloseşti cuvintele înaintaşilor tăi, sacralitatea se pierde. De aceea, generaţia următoare, dacă vrea să înalţe o rugăciune autentică, trebuie să găsească cuvinte noi pentru ea. Anna Karenina a lui Tolstoi, de exemplu, e aceeaşi rugăciune, dar cu cuvinte din secolul al XIX-lea. Aşadar, din punctul meu de vedere, dacă vorbim despre literatură ca artă, nu ca entertainment, e imposibil, dacă vrei să faci rugăciunea aceea astăzi, să foloseşti limbajul lui Tolstoi. Dumnezeu evoluează şi el, o dată cu societatea, şi nu mai pleacă urechea la arhaisme. Ca scriitor, ca să ajungi la Dumnezeu, trebuie să-ţi foloseşti propriile cuvinte.(Şişkin)

Apocrife

- Hai să ne-mprimăvărăm i-am zis/
să ne-nveninăm puţin cu haina asta-nflorată/
să umplem cu prunci pământul promis
şi poate să ne mai naştem o dată

- mai bine să ne-ntomnăm/ să aţipim
pe malul râului înfricoşat/
să ne-nvelim cu fragedul chilim
al clipei care aşa iute ni s-a luat

lumea o uitase demult pre ea/
doar iarba îi mai scria uneori reci ferpare/
craii se călătoreau după stea/
eu – după un gând în destrămare

hai măcar – am strigat – să iubim vreo două cuvinte/
să ni le facem dulce suflare de vânt/
dar ea se culcase între pagini cuminte
pe după vremuri alunecând

Din copilărie...

Poetul - păsărar

Poetul-păsărar
umblă fără odihnă
prin satele mioritice
cu tolba plină de nefericire/
cu fărâmituri şi grăunţe
cu frânturi de cântece ale nimănui
sunt atâtea şi-atâtea de hrănit
de eliberat apoi către aştri
prin aerul de cobalt/
atâtea triluri vechi învăţate pe de rost
încă din clasele primare
în epoca de tristă amintire
a sentimentelor ploioase
dă-ne Doamne nouă
şi cîteva păsări de noapte
care să nu tulbure
agitatul lui somn/
şi dă-ne nouă gloanţul orb
cel de toate zilele
de împuşcat în inimă
soarta asta a noastră
pentru a păşi fără frică de moarte
pe sub ferestrele sale

S-a ieftinit zborul păsărilor

S-a ieftinit zborul păsărilor -
oricine îşi poate rezerva un loc
pentru o călătorie în ţările calde
sau după dorinţă pe deasupra fiordurilor/
în ţara lui Solveig/ oricine poate visa
la un drum doar dus/ la o vacanţă prelungită
hrănit doar cu aerul de sub aripă

dar noi care avem deja oase pneumatice/
noi cei din ţarcurile împodobite cu leduri/
scoşi la paradă doar de ziua naţională/
noi care aplaudăm frenetic struţii şi politica lor/
putem spera oare la un loc modest
la clasa stupid people? sunt permise bagajele
sub douăzeci de furtuni solare?
iarba verde de acasă/
sărutul distant al iubitei/
nopţile nedormite/ câinele credincios/
povestea încă nescrisă a vieţii părinţilor?
am auzit că s-ar fi ieftinit zborul păsărilor -
doar azi/ poate şi mâine

Relaxări

Relaxări

Nimic nu-i mai dulce spuneam
decât clipa căderii picăturii de ploaie
pe acoperişul tău de lapislazuli/
decât momentul imploziei coapselor nervilor
în urcare grăbită pe muntele sacru

apoi mi-a plăcut secunda evadării în stradă/
clipa impactului cu maşinăriile infernului –
ai traversat în fugă pe roşu/
ai îmbrâncit trecătorii absenţi
florăresele anonime mâncătorii de seminţe
părăsind îngroziţi locul faptei –
ai traversat pe roşu
numai ca să prinzi
clipa cea de pe urmă/
relaxarea la maxim a pupilelor mele
în nebunia reclamelor roşii albastre verzi
despre griul garantat
al zilei tale de mâine

Şi uite-i cum se topesc în pământ/ cum nu se pierd din priviri/ şi ochii lor închişi/ parcurg într-o secundă întreaga lor viaţă/ cu zboruri şi căderi/ cu mici bucurii şi multe mizerii/ din care s-a născut totuşi o stea imperfectă/ aprinzându-se doar când vrea ea//doar acea clipă timidă contează/ secunda comprimând timpul/ cu îmbrăţişarea tandră/ a plantei carnivore// poate cineva îşi va mai aduce aminte/ de casa lor scufundându-se treptat/ pe strada Morilor de Vânt.

- Aţi avut vreodată presimţirea morţii dumneavoastră?

Cezar Ivănescu: În actuala existenţă?

- Da.
Cezar Ivănescu: Hm... greu de spus... E greu de spus şi nu ştiu dacă nu ne apropiem de un histrionism sau de o anumită impudoare să vorbesc eu despre asta. Dar spun asta şi ne oprim aici. Dacă poate o să mai facem altădată vreo carte, peste mai mulţi ani, poate atunci voi spune mai mult. Eu sînt sigur că voi şti cum voi muri. Atunci cînd trebuie să mi se anunţe, să mi se comunice, să mi se arate, ca să folosesc trei expresii diferite, de trei nivele, voi şti exact şi cum voi muri, şi ziua, şi ceasul morţii.

- Cine aţi vrea să nu moară înaintea dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Toţi cei pe care-i iubesc. Dar absolut toţi.
(Interviu cu Cezar ivănescu)

Visometrul

Visometrul

Încă nu se inventase instrumentul
diabolic de măsurat temperatura viselor/
nici poezia nu fusese descoperită
de vreun homo ludens nebun
care/ aşa în joacă/ să fi aşezat
viaţa lângă moarte/
încântat că ieşise ceva de speriat
dar foarte frumos/
asta era pe vremea
când încă mai credeam
că ceasornicul de buzunar al bunicului/
ascundea sub capacul aurit/
inscripţionat cu monograma M.E./
lucruri de mirare –
de pildă o lăcustă verde/
un cosaş încordat
gata să sară afară din vreme/ din timp/
sau o femeie de marţipan
care să poată fi ronţăită
noaptea-n pat cu capul sub pătură
într-un întuneric desăvârşit –
de-atunci durează bezna asta
între pereţii căreia plâng/
în urechi cu lăcusta aceea neadormită/
de atunci visometrul
funcţionează perfect

Ultimii îngeri

Ultimii îngeri

Despre ultimii îngeri veniţi
nicio istorie nu pomeneşte nimic/
ei au sosit nu zburând
ci în cădere liberă cu aripile arse
cu bietele lor aripi strânse la piept

apăreau chiar în clipa
când nimeni nu-i mai dorea
ca nişte stele rănite
deasupra orizontului roşu

semn rău au spus oamenii -
şi –au ascuns vitele prin case
plecând cale de mai multe zile
pe urma aştrilor enigmatici
călătorind totdeauna în grupuri de câte trei

dar ei îngerii ultimi
mai zac şi azi prin aşezăminte de sănătate
prin spitale cu nume de flori –
sedaţi legaţi bine de paturile de alabastru/
deasupra cu icoana vreunui salvator providenţial
înscrişi conştiincios în registre obscure
fără părinţi fără nume fără sex
doar cu amprenta morţii prelevată la naştere

eu am fost martor/ am văzut totul
şi am orbit –
ajută-mă să trec strada te rog

Jurnal

Jurnal

Fiecare cuvânt
pe care nu izbuteşti să-l rosteşti
înseamnă soarta cuiva –
a frunzei în cădere liberă
a paharului plin scăpat pe jos
a prietenului atât de uşor uitat -
soarta atâtor necuvântătoare
alcătuite doar din sunete şi litere
pentru ca tu nerecunoscătorule
să le auzi să le vezi

se întâmplă să cadă în iarbă
şi iarba se colorează în nebuneşti
culori complementare/ şi ţipă îndurerată/
şi vin limacşii şi spală toate aceste păcate/
vin nişte greieri lăcuste cosaşi –
vine la urmă şi căţelul pământului
îl împătureşte cu grijă
şi-l cară undeva în adânc
lângă sufletul celor
adormiţi întru Domnul

Jurnal

Jurnal

În timp ce noaptea urcă pe furiş
în cupa de argint a lui Artur Degeaba
parcurg febril istorii cu domniţe
şi cavaleri fără frică şi fără prihană -
mă tem că ridicând lespedea
ultimelor zile/ la fel te voi afla
aproape la o vârstă de copilandră/
cu tot atâţia ani la număr/
cu aceeaşi ploaie de albăstrele în păr
ca şi când cineva te-ar fi plîns
nu mai devreme de ieri/

drept e - cineva mi te repovesteşte
fără milă secundă cu secundă/
cineva citeşte peste umărul meu
îi simt răsuflarea rece la tâmplă
mirosul de pergament străvechi
oftatul de stea bătrână

Trupul nostru

Trupul nostru

Trupul nostru carele
încă nu eşti în ceruri,
sfinţească-se sângele tău,
vie pentru totdeauna stăpânirea ta
facă-se voia ta pretutindeni
pe pământul care
îşi va aminti curând de tine
moartea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă cât mai târziu
poate niciodată
şi ne iartă nouă iubirile
de care atât de uşor am uitat
şi du-ne pre noi cât mai des în ispită
şi nu ne izbăvi de păcatul fornicaţiei
acum şi pururea
şi-n vecii vecilor

Moartea pescuieşte plancton

Moartea pescuieşte plancton

Trec anotimpurile peste noi –
furioase valuri de ţărm –
dar în Insula Salvării e bine e pace –
acum e toamnă
acum e iarnă –
ultimul dintre noi
a naufragiat aici
în anul unu al erei noastre/
cine-i mai ştie
palmele străpunse
piroanele însângerate?
dormiţi liniştiţi
scria el în mesajul
ascuns într-o sticlă –
moartea pescuieşte plancton
undeva prin constelaţia
Alpha Centauri

Jurnal VII

Jurnal VII

Max îşi aduce aminte/ cum a iubit-o el pe Eleonora/ o copilă /elevă la liceul de fete Domniţa Bălaşa/ a plăcut-o din prima/ în uniforma ei bleumarin de cadetă puberă/ i-a iubit matricola portocalie/ cu fatidicul număr 666/ talia de viespe genele păcătoase/ de nimfetă/ gleznele pururi neliniştite// a dus-o la cinema/ pentru că rula un film cu Bette Davis/ puteai muri şi învia/ de plictiseală/ şi Max a cutezat să-i atingă umărul crud/ sânii incerţi/ cam asta a fost/ apoi i-a suflat cald în ureche/ cum fac bătrânii mieilor abia născuţi/ nişte cuvinte
pe care nu-şi amintea unde şi la cine le auzise/ Eli Eli lama sabachtami// i se rupsese filmul/ mahalagii fluierau băteau din picioare/ huo/ apoi s-a aprins o lumină timidă/ ecranul alb semăna perfect/ cu memoria mea de-acum

Ca scriitor, eu doar execut fotografii

Ca scriitor eu doar execut fotografii a ceea ce văd, în cuvinte. Dacă scriu despre sadism este pentru că acesta există. Nu eu l-am inventat şi dacă ceva oribil se petrece într-una dintre cărţile mele este pentru că astfel de lucruri se întâmplă în vieţile noastre de zi cu zi. Nu sunt de partea răului, în cazul în care un astfel de lucru există în abundenţă. În ceea ce scriu nu sunt întotdeauna de acord cu ce se întâmplă şi nici nu lâncezesc în mocirlă doar de dragul de a face asta. De asemenea, este interesant de observat că oamenii care îmi ironizează munca par a trece cu vederea secţiunile care conţin bucurie, dragoste şi speranţă, şi chiar există astfel de secţiuni. Zilele mele, anii mei, viaţa mea au văzut urcuşuri şi coborâşuri, lumini şi întunecimi. Dacă aş scrie în continuu şi numai despre lumină fără să menţionez celelalte lucruri, atunci, ca şi artist, aş fi un mincinos.(Charles Bukowski)

Via dolorosa

Via dolorosa

Orbul plânge cu o lacrimă de argint -
un câine recunoscător
linge lacrima în urma lui
ni se pare firesc ca un câine
să-şi stingă setea cu lacrimi de orb -
prin pieţele publice
curg arteziene cu aqua toffana
pe via dolorosa mergem şi noi
culegem spinii stelei pubere
ne împodobim frunţile
ne salutăm cordial
alungăm câinele cronofag
cu un picior bine plasat
ave

Omul cu borsalină

azi, vineri 13

...am primit acest mesaj de la domnul Darie Lăzărescu:

"azi vineri 13
am primit Grossomodo
tocmai dormeam adânc somnul raţiunii
când brusc a scăzut temperatura
camerei în care mucezeam
încă din secolul trecut/ doar câteva tomuri
luminau ca felinarele Bucureştilor de altădată
curierul mi-a dat să semnez
semnează
mi-a aşezat cartea în palme
ca şi cum ar fi aruncat o cărămidă de sus
de pe acoperişul unei case în demolare
mă şi miram/ cum să vină pensia
aşa devreme/ o fi căzut guvernul
o fi intrat Ferentariul în Schengen
ori s-a redeschis la tanti Elvira
nimic din toate acestea/ doar o carte
împachetată în cel mai fin papirus
ca o lucarnă/ ca o fereastră
deschisă la demisol
în viaţa asta ploioasă"

reverenţele mele, domnule!:)

Levcada

NOLI ME TANGERE...

Fotografii a ceea ce se vede

Ca scriitor eu doar execut fotografii a ceea ce văd, în cuvinte. Dacă scriu despre sadism este pentru că acesta există. Nu eu l-am inventat şi dacă ceva oribil se petrece într-una dintre cărţile mele este pentru că astfel de lucruri se întâmplă în vieţile noastre de zi cu zi. Nu sunt de partea răului, în cazul în care un astfel de lucru există în abundenţă. În ceea ce scriu nu sunt întotdeauna de acord cu ce se întâmplă şi nici nu lâncezesc în mocirlă doar de dragul de a face asta. De asemenea, este interesant de observat că oamenii care îmi ironizează munca par a trece cu vederea secţiunile care conţin bucurie, dragoste şi speranţă, şi chiar există astfel de secţiuni. Zilele mele, anii mei, viaţa mea au văzut urcuşuri şi coborâşuri, lumini şi întunecimi. Dacă aş scrie în continuu şi numai despre lumină fără să menţionez celelalte lucruri, atunci, ca şi artist, aş fi un mincinos.(Charles Bukowski)

Jurnal VIII

Iubito vine iarăşi noaptea/ mişcărilor necontrolate/ a gesturilor inutile/ a cuvintelor dezbrăcate de orice ruşine/ iubito a minciunilor dulci/ cu aromă de sulf şi catran // hymenul încă virgin/ al stelei Mira Ceti/ stă închis sub pântecul tău profund asiatic/ ca uşa casei în care mai ieri/ ne-au murit părinţii/ mult timp înainte de a ne fi născut/ cu mult înainte de a fi uitaţi/ în această dugheană/ de la periferia lumii