Mi-am vândut

cărţile-
părinţii fraţii/
rudele mele
cu sânge albastru-
acum sunt un orb
căutând mormintele alor săi
prin câmpurile
de cicoare/
prin hrubele secrete
ale mânăstirii din Melc
unde se zice că aşteaptă
să fie citită
chiar Biblia Diavolului.

Cum aştepţi tu

dezastrele reci
ale iernii-
cu un ochi fixat
pe amintirile
de familie/
cu mâna
pe butonul de panică

dar mirosul
de mere coapte
şi scorţişoară
îţi desferecă blând
centura de castitate-

cineva tot insistă-
îţi bate în geam
cu un deget erect
uite cum începe
să ningă

uneori mâna


uneori mâna se întinde după fotografiile
din vremea când amândoi eram încă în viaţă
şi incredibil de tineri/
atât de tineri şi proşti
încât şi niponei crizanteme
îi era ruşine să-nflorească-
tu luminându-mi drumul cu o lanternă Focus
eu ras şi frezat de însuşi seful saloanelor din 1943-
o acele fotografii ca nişte moaşte de sfinţi
legate cu funde roz/ risipite printre
inimioare de turtă dulce carbonizate
din care muşcam amândoi hămesiţi
cu ochii la uşa dormitorului
în care părinţii plănuiau alţi copii
alte incendii dezastre
alte alunecări
către moarte

Ce crezi

că s-ar întâmpla
dacă n-ar exista calendarul oamenilor-
cel cu zile albe şi
nopţi negre?
cel care ne numără firele de păr
câte au mai rămas
ridurile de expresie-
decrepitudini de tot felul?
cum ar fi să adaste
doar aburul căprui
care iată se furişează
chiar acum
chiar acum
sfâşiindu-se până la sânge
în iarba ta indiană?

Trecutul?


la doi paşi distanţă de mine-
o curte mică paragini
bălării
cucută bulbi otrăviţi şi
urmele uitate
ale părinţilor

dincolo-
nesfârşit lanul de grâu cu corbi
al vecinului Vincent
doar aici parc-aş aduce cumva
cu mine însumi/
doar aici nu mă arată
nimeni cu degetul-
doamne mai dă-mi zile
să redescopăr lucarna
prin care se strecoară
surâzătoare
dulcile lumii păcate

Angst

Cât de liniştit pot fi
privind mâinile tale
strecurându-se cu îndemânare
printre toate necazurile lumii-
mâinile tale cu râuri albastre
şi canioane secate
ravene crevase
dulci povârnişuri-
mâinile tale
care
poate chiar mâine
îmi vor trage peste ochi
vălul celei mai lungi nopţi

O piatră o stelă un capitel


Când se întâmpla
să plece de-acasă
într-o direcţie
absolut necunoscută
bărbaţii lăsau
în faţa porţii deschise
o piatră-
o stelă
un capitel
care uneori lua chipul
unei femei
cu părul roşu
ca focul gheenei
cu părul negru
ca păcatul –
torna torna
striga piatra
gyrise gyrise/
întoarce-te
pe scut
sau sub scut-
niciodată
cartea viselor
şi a întâmplărilor
nu s-a scris singură

Începutul verii astronomice

Pe Max
l-au internat ai lui
la azil pe motiv că
nu mai ştia să deosebească
viaţa de moarte-
trecea de pildă pe lângă
o piatră şi spunea:
-uite ce piele splendidă
are iubita mea Gelsomina/
purta cu mândrie
macferlanul ciuruit
de gloanţe/ suntem-
spunea amuzat-
ca doi soldaţi americani
căzuţi la datorie
în Vietnam/
începuse vara astronomică
şi Max semăna
tot mai mult
cu un animal bătrân/
bănuia el cumva
că o să-nceapă să-i crească
total aiurea
rudimente de aripi/
dar ce mare scofală copii/
cum vedeţi sunt lucid
nu mai lăcrimez
ca viţa de vie abia tăiată-
important e să-ţi aprinzi o ţigară
apoi alta şi alta
să-ţi torni un pahar cu ceva
să-l dai repede pe gât
să te faci praf şi pulbere/
dragii mei
important e trandafirul
vorba unui vecin de-al meu
de la ţară

Blague

Bătrânul meu tată
cânta mereu
aceeaşi temă
cu variaţiuni
pe o singură coardă/
câinele lui de vânătoare
îl privea la fel-
în alb-negru adică/
gândea- şi câinii gândesc
nu-i aşa?
deşi sunt frecvent împuşcaţi:
-acum/ dacă tot au venit
americanii
să ne dea şi nouă
un bastonaş în plus
pe retină/
măcar să vedem
cum se schimbă culoarea
la semafor/
viaţă de câine
viaţă de tată bătrân-
cine nu are din ăştia
să-şi cumpere

Blague

Mâine domnule
e octombrie-
alfabetul nefericirii
a ajuns deja la litera O-
octombrie octopus origami orgasm-
de mâine toată lumea va trimite
răvaşe oranj
cât mai originale
...................................................
omule osteneşti prea mult
opreşte-te măcar o secundă
măcar citeşte din mers ordinul
care ocroteşte locatarii
acestui ospitalier ospiciu

Avant de mourir


Rogu-te dragule
ascultă atent
Avant de mourir-
îmi scrie domnul Steinberg-
şi vei vedea cum toată viaţa
îţi trece prin faţa ochilor-
e aici întreaga istorie unui neam
cu virtuţile şi păcatele lui/
un film alb-negru cu umbrelele ude
ca nişte păsări debusolate
prin ploaia nesfârşită de toamnă
abandonează-i-te/
cedează-i
ca unei otrăvi curara-
fără scăpare- după cum spun
tratatele de toxicologie

domnul Steinberg dispăruse din peisaj
prin anii 40/ toată lumea ştia
că e într-un loc cu plajă şi palmieri
încă nu e moartea- spunea
moartea nu are reumatisme
nu lăcrimează din te miri ce-
nu-i apar pe obraz
petele cafenii ale bătrâneţii
nu se masturbează
sub o pătură la Dachau
rogu-te dragule
ascultă Avant de mourir
căci viaţa-i un fum
aşa mi-am repetat şi eu
zi şi noapte
în faţa cuptorului-
încă nu-i moartea
e doar un disc de piatră
cu un câine
plângându-şi
stăpânul

Angst

Nu ştiam
de ce-mi tremură sufletul
în plină caniculă-
cineva-
înaintea mea-
deschisese larg cerurile
cu un singur cuvânt
ca o lovitură de pumn
bine plasată

apoi a fost noapte şi
a fost dimineaţă-
momentul unic
când obligatoriu
arunci în stradă
cărţile
pantofii scâlciaţi
paharele sparte-
în general
toate resturile
de care te împiedici
în drumul tău ondulat
către moarte

Colecţionarul de fluturi

Înspre bătrâneţe
Max colecţiona
poze cu femei-
avea el un fix
căruia nimeni nu-i găsea
explicaţia –
deţinea un carneţel
în care-şi nota
cu scrupulozitate
numele doamnei şi
data naşterii
- moartea era exclusă din start-
Sissi Carenina
Mata Hari Zaraza-
nişte fetiţe abia ieşite
din copilărie/
noapte de noapte
Max le visa jucând
un şotron diabolic
în faţa ferestrelor sale
de la demisol- primăvara
şi toamna ce nebunie
de fluturi albi
fluturi asasinaţi
călcaţi de tren
puşi la zid
-cu sandalele lor neliniştite
cu antenele lor florivore
însângerate

Song for my dady

Pe aici a trecut cândva
tatăl meu în drum spre
Banska Bistrica-
îmi dau seama după copita
şchioapă a Rosinantei
după moneda de cupru
cu chipul lui Carol al II-lea
şi alături o picătură
abia observabilă
de sânge albastru
vărsat în amintirea
patriei nerecunoscătoare

Salzburg

Ah muzicanţii
şi insectele lor de argint-
coleopterele diavolului-
de neînţeles cum o elitră
stârneşte tornade
într-o grădină din Salzburg/
un miracol
spunem noi
consumând berea
cu parfum de wurst/
cade amurgul-
o turistă
ne fotografiază
chiar în secunda
când sărutam
părul galben
al unei Ondine
întâmplătoare
prin partea locului

Decembrie

În decembrie
întâmplările se derulează
cu o viteză ameţitoare –
nişte tanti cu nume de flori
pleacă la munte
unde zăpada este mai ieftină
se scriu ode/ cuvintele sfârâie
ca fleicile pe grătar
miroase a o moarte parfumată
a mascara prelinsă pe obraz
la prima lacrimă de crocodil
se aprind focuri de primejdie-
viaţa animalului naţional
este în pericol/ dar nu-i nimic
nu-i nimic- vom mai compune un imn
profund ameţiţi/ profund imorali
vom striga lozinci în versuri şchioape
vom şchiopăta printre rimele
imperfecte ale acestui decembrie ceţos
ne vom iubi ca chiorii/ dezorientaţi
ca nişte picături de sânge
de grupa zero

666

Max îşi aduce aminte
cum a iubit-o el pe Eleonora-
o copilă
elevă la liceul de fete Domniţa Bălaşa-
a plăcut-o din prima
în uniforma ei bleumarin de cadetă puberă
i-a iubit matricola portocalie
cu fatidicul număr 666
talia de viespe genele păcătoase
de nimfetă/ gleznele pururi neliniştite

a dus-o la cinema unde rula
un film cu Bette Davis/
puteai muri de mai multe ori
de plictiseală/
şi Max a cutezat să-i atingă umărul crud
sânii incerţi – cam asta a fost tot/
apoi i-a suflat cald în ureche-
cum fac bătrânii mieilor abia născuţi-
i-a soptit nişte cuvinte pe care nu-şi amintea
la cine le auzise-
Eli Eli lama sabachtami-
se rupsese filmul/ mahalagii fluierau
băteau din picioare/ huo/
apoi s-a aprins o lumină timidă-
ecranul alb semăna perfect
cu memoria mea de-acum

Degeaba îţi pierzi vederea –

lumina a fost ca o femeie
de moravuri uşoare
un sărut umed şi gata-
şi-a ascuns plictisul în obiecte
cu termenul de viaţă expirat/
din acelea care zac prin poduri
descoperite poate peste o sută de ani

tot ce-ai văzut
rămâne în tine
pentru totdeauna
ca într-o bibliotecă
ordinea alfabetică
a nefericirilor
eşti pe drumuri
de la-nceputul lumii
dar ziua de mâine e pregătită
pentru altcineva
ce te mai ţine în viaţă?
o respiraţie înmiresmată
o împuşcătură aiurea
înspre stelele fixe
atât

Obligado

Obligado


...şi după ce ne-a trecut
melanholia asta ca o mâzgă albastră
şi ne-am otrăvit sufletele şi degetele
cu pigmenţi minerali şi alte dejecţii
ne apucă o veselie neroadă
că uite am mai ratat o poveste de dragoste
cu happy-end/ am trecut razant
pe lângă soarta Francescăi da Rimini şi
acum trebuie musai să degustăm
o pagină infectă din miserupia
să ciocnim un pahar
cu poetul din Gara de Nord
să ne înjure de mamă o târfă
(de mama care putrezeşte-n pământ).
uite cum au ajuns morţii noştri
monedă de schimb pe centură.
vremea e de ieşit în târgul
tinereţilor pierdute
şi mai pe seară
să aflăm cine de cine
s-a mai despărţit pe vecie.

(Ia-mă în braţe acum)

(Ia-mă în braţe acum)

nu e târziu-deşi m-ai vândut pe doi bani
cuiva în statele unite ale întristării –

ştiu vor exploda alte primăveri bolnave
alte toamne bacoviene/
vor cădea iar şi iar ploi şi zăpezi
care /se ştie - nu păstrează niciodată
urma de fiară. nimic nu rămâne
nicio fărâmă
din viaţa mea ieftină

nici steaua păstorului-
protectoarea cauzelor pierdute-
nu va mai străpunge fereastra
casei tale de aramă.

îmbrăţişează-mă acum
până când noaptea
până când cărţile
cu oftatul lor bătrânesc
vor vorbi frumos
pe limba noastră maternă.

(Femeile ies din copilărie)

(Femeile ies din copilărie)

ca din jurnalul ştiinţelor şi al călătoriilor -
pe pagina-ntâi un băştinaş din papua noua guinee
devorat de crocodili. ceva mai încolo
fotografia celui care a descoperit în sfârşit
telegraful. o expediţie eşuată la polul nord.
zeppeline în flăcări.catastrofe./ răsfoiesc febril-
nici urmă de alice in wunderland. nimic
despre capra cu trei iezi/ doar urmele
unei crime bine mascată de povestea
scufiţei roşii. o doamne ce frig în lumea
cea nouă cu zulufi arămii/ câte urale nocturne
lângă prostituata ucisă în gang
lângă târfa cu sex de copil/
dar cât de frumos mai cânta cerşetorul
el condor passa şi zaraza
vreau să-mi dai gura-ţi dulce.

(Scotocind prin lada de zestre a femeii)

(Scotocind prin lada de zestre a femeii)

am aflat întuneric felurit-
unul mătăsos ca foşnetul rochiei de bal
de un albastru electric/ un altul aspru
ca vocea bărbatului venit de la oaste -
erau acolo teancuri de beznă cosmică.
mâinile mele de alchimist încercau să precipite
mâhnirea gri a ploii de toamnă
în praf scânteietor de alexandrit.
cineva ofta ţesând o pânză
începută în urmă cu douăzeci de ani
erau şi suspine de dragoste
înmormântată prea repede
şi zgomot de uşi trântite/ de ferestre închise
şi paşii cuiva despre care
istoria recentă nu pomeneşte nimic
am închis încet/ pulberea
s-a întors în sine
ca o stea sătulă de viaţă.

Flashuri

Flashuri

Femeia vecinului face amor în tonuri minore
când se apleacă i se vede sexul ca o
varză de bruxelles/ bărbaţii citesc printre rânduri
grăbiţi să ajungă la pagina 76 din răscoala-
-cea cu violul- muşcate ofilite în glastre
de atâta emoţie/ cerul spărgându-se ca ecranul
unui televizor diamant din vremuri apuse/

şi ce-ar mai fi de văzut? tomberoane pictate
la kilometrul zero/ pensionarul trăznind a
transpiraţie de dinaintea primului război mondial/
fete trase la indigo căutându-şi ursitul/
amiaza în implozie necontrolată/
poetul emil cultivând căpşuni şi măraruri-

doamnă nu-i de ajuns? primeşte-mă
la umbra sânului tău ofilit de naşteri absurde-
prefă-te că sunt unic şi de neînlocuit
în această viaţă a jumătăţilor de măsură
în care tot plouă/ iar cisternele serviciului public
udă în neştire spaţiile verzi de anul trecut.

Purceluşi peşti de sticlă balerine

Purceluşi peşti de sticlă balerine

are în vitrină
mama avocatei de peste drum
o viaţă de om plus fiica susţinută
de un arab şi calul El-Zorab-
acum suntem firmă pe firmament
am vopsit casa în galben de rapiţă
l-am izolat pe bunicul cu Alzheimer
în cea mai depărtată galaxie
să nu mai găsească
drumul înapoi/
am împodobit pereţii
cu poze din primul proces de divorţ
câştigat/ am legat câinele Cerber şi
ne-am cumpărat o pisică de Angora
care din păcate se umple
de electricitate când plouă
la Cornul Caprei-
şi uite cum soarta ne-mpinge-nainte
chiar dacă mai ieri ne dezbrăcam
cu perdelele date în lături
spre bucuria pensionarului de vis-a-vis/
uite şi dragostea cea mare cu chipul
vecinului decedat
acum o săptămână şi ceva.

Invazie

Invazie



Un punct roşu rotindu-se
deasupra unui munte norveg -

insula se trage mai aproape de ţărm/
femeia îşi întinde tentaculele
pe coapsa bărbatului-
istoria se va rescrie de-acum
cu cerneală de sepie.

încep orgiile cu otrăvuri rarisime/
nebunul face haz singur
de glumele sale răsuflate însă
nimeni nu mai crede azi în comedii -
la ce bun dacă însuşi poetul de curte
doarme dus lângă cocina porcilor
tot mai scârbit? la ce bun
dacă punctul cel roşu
anunţă o nouă invazie?

Cât de frumoasă mai poţi fi tu

acum că te-ai înrudit cu răsura/
faci casă bună cu limaxul
şi cu căţelul pământului?
cultivaţi împreună lanuri albastre de in
care spre sfârşitul verii vor zbura către cer/
încheiaţi pacturi de neagresiune
cu ţinuturile brumărelelor de la nord/
nu aveţi timp să visaţi
decât o singură zi pe an
când se deschid
frontierele ploilor.

cât de frumoasă mai poţi fi tu
care îmi vorbeşti doar pre limba
nisipurilor aurifere din alaska?
şi câtă vreme voi mai scrie eu
mesaje în limba indigo
a celor ce au traversat deja
Acheronul?

Blague 7

Poetul damnat
îşi cerceta cu maximă
atenţie încheieturile
gleznele fine de felină
cu care în nopţile sale
de insomniac
se căţăra pe bibliotecă
până pe raftul de sus-
era linişte şi pace acolo
între buchowski şi beniuc-
timpul lucra mai harnic
ca niciodată
cu mucegaiuri micelii
şi alte însemne
ale nobleţii eterne.

l-am citit.
toate substantivele lui
începeau cu vocabula –ne.
nesoare neiubire neinimă –
după care se combinau nebuneşte:
neiubirea neştiutoare
e de nepătruns.
când a ajuns la cuvântul
NEMURIRE
s-a oprit puţin
s-a scărpinat la subsuoară
şi a gândit: acest substantiv
nu există.
începuse să plouă.
mijloacele de transport în comun
gemeau de-atâta lume bună
care desigur
mergea la serviciu.

Fără-ndoială camera mea

mare cât un hangar
a fost martoră la un şir nesfârşit
de naşteri iubiri agonii
dintre cele mai urâte-
cu ochiul ei de icoană bizantină
care şi-acum plânge pe un perete
cu lacrimi de var fumuriu -
camera mea cu pereţii solizi
ca ai cetăţii Camelot
vibrând ori de câte ori
extrag o carte din biblioteca de oase.
de câte ori mă anunţi
că plecarea-ţi va fi iminentă.
măcar lasă un semn
o urmă gracilă în praful roşcat
aşternut la trecerea dintre ani.
lasă un acoperiş ciuruit
precum locatarul evreu-
bătrânul care îşi ridicase
aici o sukkah-
doctorul fără de arginţi
care noapte de noapte
citea din Tora
doar la lumina stelelor.

(Dau pagina de parcă aş dezgropa pe cineva)

din clipă-n clipă m-aştept să văd osemintele brune
când brusc ceva se rupe în mine – ăsta nu mai e somn.
mă trezesc ca ăia bătrâni. îmi aprind un rest de ţigară -
ceva s-a prăbuşit fără zgomot/ bate un vânt străin
ca pe vremea primei iubiri. pun semne de carte
câteva ilustrate poştale trimise de pe frontul de est –
dragă lenuţo nu fi zgârcită cu scrisul
trimite-mi nişte timbre cu regele Carol
Cernăuţiul e splendid roagă-te pentru mine
cu drag al tău locotenent aviator Degeaba Arthur.
mai grăbit decât ultimul Buendia răsfoiesc manuscriptul.
autorul necunoscut tot amână
răspunsul- poate într-o altă viaţă.

Anonimus 3

Scriu pentru că altfel
nu pot să-ţi trimit povestea mea
dincolo. căile Domnului nu sunt
pentru prostul de mine- s-au isprăvit.
cina mi-o iau singur. mă mângâi pe creştet.
îmi spun poftă bună/ mai târziu sting
toate luminile. plonjez într-un somn
în care adesea oraşele ard şi frumoasa Ofelia
pluteşte pe apele râului negru. scriu
ca şi cum aş curăţa cartofi
ca şi cum aş frământa pâine
pentru săracii oraşelor.
în vis traversez apa Lethe –
nicăieri un cuvânt
care să descrie
sexul zilei de mâine.

Întâmplări din cătunul Mârlogea

1.
Numai când dorm ai voie să intri
în sufletul meu. tu alături stând şi întrebându-te
ce caut eu la dreapta ta ori prin ce întâmplare
ai ajuns tu în stânga mea cea nesimţitoare.
îmi poţi ridica pleoapa cu maximă prudenţă
tot repetând: e bine aha aici nu ninge doar plouă puţin
aşa mărunt ca la-nceputul toamnei.
sufletul acesta ar părea pregătit pentru vizionare
dacă ecranul-i albastru n-ar fi făcut zob ţăndări.
fiecare ciob cu istoria lui: poveşti de noapte
poveşti de zi. câteva spărturi pe covorul în flăcări
pe care ne-am iubit în veacul trecut
altele abia ţinându-se în tubul catodic
pulsând cu sfială ca niste aştri tot mai îndepărtaţi.
istorii de tot felul - multe indicibile
încheiate brusc înainte de a însemna ceva
pentru restul lumii.

2.
o femeie cu o fetiţă de mână
trecând puntea peste un pârâu cu apă sărată.
un soare pletos mâzgălit cu galben
arătând cu degetul timpul pauzei mari
( pentru absolut toată lumea).
învăţătoarea cu ochi verzi împărţind cu elevii
pacheţelul cu sanvişuri puse de mama.
toate astea petrecându-se într-o singură secundă
chiar în cătunul european Mârlogea.
şi deodată o violentă hemoragie de pixeli
sărind înnebuniţi din pat pe veioza ta japoneză
pe mâinile tale însângerate.
închide te rog iute fereastra. trage obloanele.
mai bine să te prefaci că în viaţa ta
chiar nu s-a întâmplat nimic.

Întâmplări I

Într-o zi vei afla întâmplări de tot felul
din viaţa mea de om păcătos care acum putrezeşte
în cercul cel mai adânc de la Bolta Rece/ printre umbre
celebre din mahalaua celestă Ţicău/
vei şti că am iubit-o pe numita Luminiţa
care mai apoi s-a măritat cu un profesor beţiv
ce o bătea cu precizie de metronom/
(de-aia a şi murit săraca/ desigur cu gândul la mine)/
vei afla că am avut nenumărate pulsaţii/
tahicardii/ mă laud şi-acum cu o inimă de cârpă/
acum când te iubesc necondiţionat pe tine
care îmi faci ceaiuri de sunătoare/
care îmi serveşti zâmbind otrăvuri dulci/
care mi-ai rezervat un loc răcoros/
la Sfântul Constantin (+) / mi-ai vopsit feroneria
în albul cel mai pur/ te-am auzit eu cum murmurai
în surdină un gospel/ mi-ai plantat
o tufă de iasomie şi ai plătit-o pe Maria della Capella
să-mi aprindă şi mie o lumină/
cât timp vei fi prea ocupată
cu distilarea altor şi altor otrăvuri
cât mai mortale cu putinţă

Acasă

Acasă-
spune copilul-
e un cuvânt cântat
nu scris.
nu e de găsit
pe nicio hartă
în nicio carte
de geografie.
e abstract
ca o colivie
din care a zburat
pasărea-liră.
nu poate fi desenat
ca un acoperiş
cu soarele pururi deasupra.
ar trebui cântat
cu vocea nocturnă
a greierului
de sub prag.
dar ar trebui şi un prag.
şi o fereastră
prin care să azvârlim
restul vieţilor noastre.
şi n-ar fi rău să existe
şi un copac
cu o singură creangă
şi alături doi oameni
ţinându-mă de mână.
ar fi frumos şi trist –
mai spune copilul bătrân
din mine.

Ce oră

Nu încercaţi
să-i şoptiţi la ureche
iubitei
versuri din Bacovia.
mai ales seara
când aveţi altceva
mai bun de făcut.
lăsaţi-i pe simbolişti
cu ploile lor
putrede. treceţi direct
la fapte.nu vedeţi?
amurgul cade
ca o ghilotină
prin pieţele publice.
nu mai e timp.
ce oră este la voi
pe cealaltă faţă
a lunii?

Lucarne 2

Eu mi-am căutat scăparea printre cuvinte
cuvintele s-au salvat ascunzându-se
printre lucruri. a fost o noapte lungă
când am început să adun obiecte –
cum au făcut toţi ai mei – şi-au umplut
cămările debaralele beciurile
cu obiecte ieşite din uz.
de-atunci viaţa mea dă pe dinafară
de cuvinte trădate la primul colţ
asasinate autodafe-uri
sperjururi/ de-atunci chiar iubirea
e o simplă crucificare
pe un aşternut transpirat.
mereu aflu de câte-o femeie
care-şi face curat
în cămările sufletului
inventând astfel o nouă moarte
care/ iată /dragilor/ o ia de la capăt
cu o hărnicie de invidiat.

Lucarne

Pe acoperişuri se prelinge lumina
ca o felină roşcată. lumina îşi spală blana
face salturi se strecoară prin lucarne străvechi.
urme moi în praful aşternut
acum un secol. lucşi scânteietori
pe malacovul bunicii. fluturi de cobalt
în pântecul lăzii de zestre.
prudent o deschid -
jurnalul locotenentului francez începe să toarcă.
citesc lăcrimând: pe-atunci dragostea purta monoclu
uniformă albastră şi cizme perfect lustruite.

Iunie

În iunie trec printr-o fază periculoasă-
nu-mi mai sun prietenii nu-mi mai
iubesc amanta (muşcata numită Filomela
cu miros aspru de dragoste întâmplătoare)
doar degetele de la mâini- aceleaşi
în număr de zece pătate de cerneală şi nicotină.

mi s-a prezis că voi pleca într-o călătorie
cu condiţia să pun un mesaj într-o sticlă
să-mi schimb cât de cât caracterul-
aerul stătut din plămâni/ căutătura ciudată
de ins care a văzut cândva anima rerum

în iunie sunt irecuperabil/ pierdut pentru
cei mai mulţi dintre salcâmii săraci
de pe maidanul copilăriei/ de negăsit
chiar în stelele fixe- de neimaginat
fără o pernă de iarbă sub cap.

la drum prin urmare fără
arme şi bagaje deşi vremea
se anunţă nefiresc de rece
deşi tot amân tot încerc
temperatura zilei de mâine
cu vârful piciorului.

Vântul din sud

Vântul din sud ne usucă rufele -
rufele dragi nouă pline de păcate casnice.
prea curate n-au ieşit cearşafurile fierbinţi
nopţile pline de ură dezgustul şi înduioşarea
că şi tu vei muri. aveai o transpiraţie fosforescentă
o răsuflare care uneori se oprea. credeam
că e vântul din sud făcând un popas în drumul său
către septentrion. mi se părea că însuşi sufletul meu
are sincope. doar o bătaie în uşa din cedru
ne-ar fi putut trezi în miez de noapte – frisonând
ca plopii cei fără soţ din poveste
surprinşi asupra faptelor diverse
distribuite cu dărnicie de zeul beţiv.
târziu se termina şi opera buffă.
măştile scuipau seminţe de la balcoane
înjurau gros. îmi aprindeam o ţigară.
te priveam cum dormi
cu minciuna frumoasă pe buze.

Kaddish

Ascult Kaddish
a nu ştiu câta oară.
peste drum se repară
cu zgomot o casă
va dura probabil mai mult
decât o viaţă de om.
o drujbă taie un copac.
un copil striveşte
o gâză albastră.
sub ferestrele mele
nimfetele fumează
ţigări cu marijuana -
e recreaţia mare.
ceva mă sfâşie
cu o gheară de diamant.
rigolele miros a
ultimul discurs politic.
mă sfâşie o gheară
de diamant.
ascult Kaddish
şi deodată
începe să plouă
cu altfel de lacrimi.

Cinema

Excelent ar fi
un generic
pe un cadru fix
cu o pâine de ţară
o lingură de lemn şi
două spice
asta dacă nu ne-ar tenta
un nud în mişcare
al lui Egon Schiele –
o femeie cu pubisul
negru- negru din
sălbatica Eladă.
o târfă ieftină din
Crucea de Piatră.
pâinea şi lingura
şi spicele m-ar arunca
într-un trecut îndepărtat
iar nudul mi-ar stârni
tristeţi amare. bine că
părinţii nu mai apar
mustrători în gros-planuri.
ei turnează filme cu îngeri.
nu ca pe la noi –
numai planuri americane
cu soldaţi la Austerlitz.
numai decese suspecte
în familia Borgia.
mai bine dragilor
o păpădie – e singura
cu care s-ar putea compara
viaţa.
în rest – o moarte
două morţi
ar fi un nonsens.
motor.

(Stai pe treptele palatului la Hofburg)

pare că ai vrea
să urci
să-ţi triplezi
frumuseţea în
oglinzile lui Sisi.
peste puterile mele
să-ţi ţin companie
cu încălţările
astea pentru toate
anotimpurile.
cu mantaua mea
ciuruită de gloanţe.
chiar limba în care
cu greu mă exprim
are ceva din melanholia
teilor din grădina Copou.
trece o trăsură
imperială. valţul
în care-ţi vei pierde
condurul. şi noaptea
de după lipsită de
insomnia dulce
de altădată.

Flash 16 (antique)

Îmi placi tu
ca femeie
nu scrierile tale
filosofice
despre dialectica
vaginului.
piciorul tău dezgolit
pe scara vagonului
care te duce
într-o Siberie
a sufletului.
mâna ta
fluturând batista
ca în Casablanca.
ador şoldul zdravăn
pe care îţi porţi copiii
către o soartă mai bună.
nu te supăra
dacă îţi voi vorbi
într-o seară
de toamnă târzie- dacă
voi spune ceva despre
moarte.ea nu există decât
în bestsellurile
ieftine de dragoste
poate în versurile
mele de duzină
frumoaso.

Clonă 3

Aerul din preajma ta

e dulce ca respiraţia

unui prunc trecut

prin toate războaiele

prin toate tratatele

încălcate. a scăpat neatins

pesemne

furişat în pudriera ta

secretă blindată cu

lacrimi contrafăcute.
.
şi azi se aude

tropăitul soldaţilor

pe sub ferestrele tale

răsună strigătele

muribunzilor

ca nişte frumoase

suspine de dragoste.

Poză mişcată

Multă vreme n-am
să mai scriu despre
dragoste. e o carte închisă
căzută după noptieră.
ochelari de bătrân
cu rame din sârmă.
o cană cu urme de
ceai pe fund cu o
felie de lămâie
adusă tocmai din
Kerkira.
mai găsesc dimineaţa
amprente dulci
pe paharul cu apă de mare.
un bilet scris
pe fugă- ca şi cum
senectutea
ar fi altceva
decât o femeie
trăgând disperată de riduri.
ca şi cum muzikia
cea mai plăcută auzului
ar fi şoricelul
care noapte de noapte
îmi roade papucul.
tot ce rămâne
de povestit astăzi
este portretul mamei
într-o poză mişcată.

(poemele triste se citesc mai către seară)

abia atunci te înduri şi tu
să verşi o lacrimă
în amintirea primei iubiri.
dar simţi pe limbă gustul cenuşii.
renunţi. un înger tânăr
îţi spune că în drum către tine
a trecut Acheronul.
chiar acum îţi şuieră pe la ureche
glonţul moale al unui
cuvânt. chiar acum se
prăbuşesc şi castelele
din copilărie. chiar acum
deschizi cartea cu Emma
ori cea cu Anne Boleyn
şi citeşti mai departe.

Blague 6

Vă amintiţi? sâmbăta care
putea să lipsească
din calendar. sâmbăta
care nu foloseşte la nimic.
adâncă precum fântâna
din Vaucluse.
frumoasă şi goală
ca un nor cumulus.
galbenă
ca un lan de rapiţă
în care se pozează
toate femeile
cu sex evanescent.
sinucigaşi aruncându-se
în gol de la parter.
poeţi consumându-şi
drojdia de pe fundul
vieţii cu privirea sticloasă.
şi dragostea noastră
pe butuci.
ar putea să lipsească.
să se ducă dracului
pe apa Sâmbetei.

Blague 4

Creierul meu
a mai inventat o
istorie toxică –
? cum ar fi dacă toate
zilele săptămânii
ar năvăli peste noi
laolaltă- ca un
popor migrator –
luni cu dezgustul
marţi cu frica de moarte
miercuri cineva să-ţi ofere
o floare cu urarea
să fie primit
joi cu privirea fixă
a prăpastiei care
se uită la tine
vineri cu un dram
de speranţă
că vei adormi brusc
într-un maldăr de frunze
trezindu-te tot tânăr
peste douăzeci de ani
ca acel Rip Van Winkle/
în sfârşit sâmbăta
şi duminica –
(puteau să lipsească)
zile decolorate ca
nişte rufe străvechi
când nici nu exişti
dacă nu te calcă tramvaiul

Cameră pentru toate anotimpurile

Cameră pentru toate anotimpurile –
lumina filtrată-n vitraliu
scanează îngerii căzuţi/ schiţează rapid
profilul mâinilor mele de grifon/
iubito – şi urma tălpilor tale
pierdute în praful gros al vremii/ şi
picătura de sânge
pe umărul meu ascuţit-
tot felul de semne
ale putreziciunii/
amprente inconfundabile
ale neliniştirii.
ce mai vreţi? în această
cameră pentru toate anotimpurile
pe care v-am descris-o
aproape de perfecţiune
numai eu lipsesc

Remember

Într-o poză apar şi eu cu pleoapa căzută
cu buzele strânse a dispreţ. aşa m-am născut.
pe o ploaie sepia/ într-o seară de cenuşă
când se terminase petrolul în lampă.
mama spunea că aşa erau vremurile. nici n-apucai
să te luminezi bine la faţă/ să duci mâna
la tâmplă- semn că ai început să-ţi gândeşti moartea –
că repede se şi întuneca/ se făcea beznă
până şi în ochii câinelui credincios.
mirosea a ceasuri stricate/ a sindromul Tourette.
mi-amintesc cum cădeam cădeam
înjuram frunza şi iarba. înjuram pe cei duşi
înjuram pe toţi nenăscuţii care s-ar putea naşte
pe aceeaşi ploaie sepia
în aceeaşi seară de cenuşă.

Anonimus 10

Salută ziua de azi
nu e un dar de la mine –
ea poate veni de oriunde.
de la poştaşul care nu sună de două ori
de la vecinul astmatic/ de la
fetiţa în roşu traversând în fugă
o piaţă pustie. salută ziua de azi.
ca pe o nouă cicatrice
pe care ţi-o faci singur în baie.
semn că ai mai pierdut o luptă
cu jucăria mecanică preferată.
am obosit. stau şi privesc la nesfârşit
cum lucrătorii curăţă Big Ben
de mizeria zilei de ieri.

Anonimus 9

Duminica dimineaţa
toată lumea te uită-
femeia încă visează
obiecte casnice/
pe sub uşă
se strecoară un damf
de cartofi fierţi/
vine apoi luni
când te străduieşti
să-ţi aduci aminte de tine
de unul singur/
mai ales îţi recompui
privirea de bărbat
aproape bătrân
penetrând infante
din veacul ce cu grăbire
trecu
vine curând şi gândul
că ţi-ar plăcea s-o sfârşeşti
ca Tolstoi
într-o gară Atapovo
din câmpia Dunării

Clonă 4

Sunt gata
să depun armele
în iarba udă
de sângele eroilor
căzuţi la datorie
înaintea erei nostre

*

Ce minune melcii
argintându-ţi faţa/
ce nefericire vocea
mea intonând în falset
un kadish luat
cu împrumut
de la rudele mele sărace/
ce lumină roşcată
în cămara
celor mai flămânzi
dintre noi

Clonă 2

Învăţ să tac –
în pieţele publice
se mănâncă poezie pe pâine
se pictează cu limba
se cântă după ureche-
trebuie să mă reduc la tăcere-
liniştea e ceaţa cu care te speli
ceaţa e sărutul umed de curvă
mă abţin din răsputeri
să vă zic hai sictir/
mi-am cenzurat
până şi fărâma de dragoste
cu care mă înnobilase cândva
regele Arthur Degeaba/
ocoliţi la mare distanţă
astupaţi-vă nasul –
nipona crizantemă duhneşte
a singurătate ieftină

Clonă 1

Nu-mi mai
recunosc mâinile –
uneori par
mâinile tale
mângâind un rozariu/
nu-mi mai
recunosc ochii –
parc-ar fi
mandibule de
plante carnivore
iar sufletul
ehei sufletul
cu albastra lui boltă
pare a se închide
definitiv
ca o clonă
sastisită de viaţă

Blague 3

Doamnă
poezia nu e
o trusă de machiaj -
nu îţi adânceşte privirea
nu te face mai suplă
nu scade trei numere
la pantof
însă îţi poate amâna
dispariţia definitivă
cu cel puţin o secundă -
frumoasa mea

Şi când totul s-a isprăvit..

Şi când totul s-a isprăvit, mi-am aprins o ţigară, am constatat absent că elevii se duceau pe la casele lor. Veniseră mulţi, clasa mea, dar şi din altele. Câteva fete încă plângeau, boceau muierile din ele, carevasăzică se antrenau pentru mai târziu.
Ce am făcut în minutele următoare nu-mi mai amintesc. Se terminase, ştiţi cum e: simţi nevoia să te apuci de altă treabă; te mănâncă să faci gestul următor,
ca şi cum abia atunci l-ai descoperi. Să speli o farfurie, să dai cu mătura, să te-
riseşti, să-ţi aprinzi iar o ţigară
apoi alta şi alta,
să-ţi torn un pahar cu ceva
să-l dai repede pe gât
să te faci praf şi pulbere

E începutul verii astronomice, la geamul meu vrăbiile sunt în vervă, încă aş
mai putea dormi. E dimineaţă, încep să semăn cu un animal bătrân, nu-mi arde
de nimic. Leap-leap răsună papucii infirmierelor pe coridorul vopsit în albastru
de cobalt. Leap-leap în sus şi în jos. Doi muncitori schimbă instalaţia electrică:
n-avem curent, păcat. La televizorul alb-negru tocmai se intrase furtunos în cam-
pania electorală. Mi-au apărut pete de la ficat pe frunte şi dosul palmelor; mi s-a
rărit părul, îmi miroase gura, îmi put ciorapii.
Hai să te bărbiereşti, spune Eleonora. Să arăţi şi tu a OM. Vine dom’ doctor
la vizită, vrei să ne facem de rahat?
Sigur că nu vreau. Acest să ne facem a sunat atât de casnic, de familiar, încât
pe moment m-a lăsat fără grai.
Ea deschide geamul, să aerisim, miroase a cur nespălat, chiar nu simţi?
Deci a deschis fereastra şi acum presară fărâmituri de pâine pe pervaz.
Mă aşez pe taburet în faţa oglinzii. Eleonora îmi masează fălcile căzute, îmi dă
cu spumă; mâinile ei sunt reci, spuma e adierea brizei la ţărmul unui ocean necu-
noscut. Mă rade rapid, parcă în scârbă; îmi ciupeşte negul de lângă nas, nu zic ni-
mic. O picătură de sânge aproape negru. Îmi aplec capul pe chiuvetă, ea îmi spală
obrajii. E perfect. Caută pe undeva un creion de piatră acră, nu-l găseşte, unde
pizda mă-sii l-am pus. Până la urmă, rupe un mic fragment din sulul de hârtie igienică roz, mi-l lipeşte artistic pe negul rănit.
Eşti gigea, spune ea cu sinceră admiraţie.

Patul meu e lângă fereastră. E mai multă lumină, ai nevoie.
Patul Eleonorei se află lângă uşă. Nu cumva să-ţi treacă prin cap să fugi undeva.
Cum să fug? Nici nu mă gândesc. Nu mă gândesc încă. Nici n-aş avea unde.
Ai mei, când s-au hotărât să mă interneze – temporar, să ştii – au aranjat totul ca
la carte. De ce să stai singur? Nu trebuie să mai schimbi şi tu o vorbă cu cineva?
Un gest, o vorbă, un zâmbet. Un zâmbet şi-o floare/ o rază de soare, haida-de!
Şi aşa a şi fost. Directorul azilului a acceptat o plată suplimentară şi uite cum
m-am pricopsit cu Eleonora. Mai avem de vorbit, am spus eu într-o doară, numai
ca să nu tac din gură. Eleonora e o fată de treabă, a adăugat şi medicul de gardă.
Un cadru medical de nădejde, te poţi baza pe ea. Şi a rânjit ca la o glumă bună.
Ştiu, a completat directorul, este împotriva regulamentului, însă mă gândesc că
aşa împuşcăm doi iepuri dintr-un foc: ea scapă de o chirie( care nu e deloc ne-
glijabilă), iar dumneata, dom’profesor, vei evita plictiseala, cum altfel?
Medicul e ceea ce se cheamă un bărbat bine. Înalt, spătos, mereu în vervă. Nu
e psihiatru cum s-ar bănui, ci anestezist. Nu e chiar pe specialitatea lui, însă, după
cum aveam să-mi dau seama, stia o grămadă de lucruri.

Repede

Repede
îţi schiţez un portret
în sanguină -
repede
se mai consumă
cerneala
vieţilor noastre -
ne-a rămas un strop
pentru lacrima
de după

A pleca din poezie

A pleca din poezie
într-o direcţie oarecare
e ca şi cum te-ai trezi
într-un oraş străin
undeva prin Volta Superioară –
nu cunoşti pe nimeni
nu vorbeşti limba
la hotel nu găseşti loc –
aşa că îţi odihneşti oasele
în singurul parc municipal
fără furnici carnivore/
imediat apar gardienii
şi îţi ard o amendă –
pentru că ai început să vorbeşti
cu subiect şi predicat
în fraze care nu spun altceva
decât că ţi-e foame
decât că ţi s-a făcut de sex
decât că ţi s-a făcut de-o moarte
ca oricare alta

Vine norul şi mă poartă

respiraţia asta de înger prea tânăr/
mai presus decât răsuflarea străzii
mai presus de pneuma rerum
e acest nor ireproşabil
fără niciun cusur -
mi-aş fi dorit să mă nasc iar şi iar
după chipul şi asemănarea lui
chiar dacă el trece
şi cam atât -
chiar dacă plouă
îndeosebi în ultima parte a vieţii -
oricum zilele noastre
sunt în mare măsură ploioase
ca nişte lungi şi anoste
manevre de toamnă

În sfârşit linişte în cap

Când în cap
ţi se face linişte
e
ca după mutarea precipitată
a ultimilor chiriaşi
cum bubuiau boxele
până la ore târzii în noapte
o tencuială verzuie
mai cade şi-acum
pe duşumeaua sonoră
urme de poze
un pahar spart
un pampers folosit
sub canapeaua
cu toate arcurile rupte
un afiş prins în pioneze
de plastic –mami
nu crezi că de mâine
ar trebui să începem
o nouă viaţă?

Paştele blajinilor

A trecut şi
paştele blajinilor
nebăgat în seamă
de nimeni -
câţiva se căţărau
pe şuviţele tale căprui
cu scara lui Ion Scăraru/
alţii aprindeau lumânări sfioase
în orbitele-ţi goale/ am văzut
câţiva urmărind captivaţi
un film de dragoste
de prin anii 30 -
poate că se şi sărutau
profitând de întunericul
desăvârşit-
s-a aprins lumina
şi toţi s-au grăbit stânjeniţi
să prindă un loc în barcazul
peste râul molcom Lethe

Blague 2

Prieteni trăim zile dulci
într-un veac cât se poate de toxic –
mestecăm chewing gum
tragem pe nas/ nu ne pasă
de damele din Cartierul Roşu-
noi o iubim pe Eleonora
care ne-a oblojit
de câte o boală lumească
ne-a făcut ceaiuri de tei
ne-a dus cu taxiul la doctorul
de nasgâtşiurechi- ne-a plătit tot –
veacul e dragilor prea scump
pentru buzunarele noastre cam sparte/
iertaţi-mă dacă azi n-am să plâng
la înmormântarea unuia dintre noi
ne-am născut deja prea trişti –
priviţi cum plouă ca în Macondo
ca şi cum cuiva i-ar părea rău
că pleacă din cea lume
credeţi-mă – lacrima e
cea mai parşivă muiere
iertare
din cauza ei sunt astăzi
mai mult decât confuz

Poemul de azi

Poemul de azi l-am scris ieri
ori în trecutul foarte îndepărtat/
într-o vreme când dragostea
era doar o utopie
precum republica lui Platon -
în acel timp când locuiam într-o peşteră
la a cărei intrare ardeau focuri atice
iar noi nu vedeam decât umbrele
celor care treceau de mână prin viaţă –
l-am scris atât de demult
încât azi abia mai răzbat
şoapte vagi/ voci de copii/
uneori plânsete în întuneric/
un oftat ori sângele foşnind în surdină
ca o anacondă într-o pădure tânără –
dacă încă suntem aici înseamnă
că aşteptăm răbdători
finalul unei poveşti cu
cu gnomi şi elfi fericiţi
cultivând câmpiile lor elysee

Pe surse

Avocatul de vis-à-vis
primeşte mereu sacoşe
cu de-ale gurii
zilnic un penal amărât
la poarta lui forjată
uite-aşa se mai înalţă
un turnuleţ către Dumnezeu
se mai construieşte o terasă
cu stele carnivore
rotweilerul lui
latră tot mai obez
vis-à-vis biblia
e un biet caniche
cu pilor şi cardia
pururi deschise

Dincolo de ecranul albastru

Pe cei
pe care nu-i vezi
nici nu-i auzi dincolo
de ecranul albastru
cu trei păpădii frivole
gata să-şi ia zborul –
pe ei poate că îi sărută moartea
fără ca tu să le spui
bună dimineaţa dragilor/
am visat asnoapte
că eraţi încă în viaţă
bine sănătoşi
şi se făcea că m-aţi căutat
pe viu fără anestezie
se făcea că sunaţi insistent
la poarta mea
de pe strada Orientului
nr.9

Blague

Vedeţi s-a înseninat-
iubirea ia forma
unei bucăţi de carne roşie
între două felii de pâine neagră/
s-a înseninat –
golim unu două nouă pahare
cu vin roşu/ ne urăm
viaţă fără sfârşit
pipăim pe sub masă
femeia altuia
suntem fericiţi că avem
surplus de omega3
ne pare nespus de bine
că am evitat la limită
căderea în depresia de după-
s-a înseninat
prozit

Anonimus 8

Mă voi culca şi voi dormi liniştit –
se mai aude doar maşinăria
bine unsă a universului
cuvintele mele sunt sărace
ca nişte oameni ai străzii/
se adună prin subterane
prin canale sordide
leagă prietenii
pe viaţă şi pe moarte-
măsuri şchioape silabe consoane
surde vibrante/
mici implozii subpământene –

însăşi dragostea primeşte un asterisc
fiind cât de cât explicată
în subsolul vieţii noastre
din păcate repede trecută cu vederea

undeva de la cota zero în sus
aştrii pocnesc ca nişte păstăi
prea coapte/ picură câte o lacrimă
de aur în palma întinsă a cerşetorului
e bine e pace – mă voi culca
şi voi dormi liniştit

Anonimus 7

Sunt sigur –
cineva se află
dincolo de ochiul meu
aproape orb-
mult mai departe de iris
dincolo chiar de
straniile pachete cromatice
şi la mare distanţă
de conturul
trupului tău minunat/
atât de departe încât de o vreme
nu mai percep decât
hemoragii misterioase
pe care slaba mea mână
zadarnic încearcă să le preschimbe
în cuvinte/ în sentimente
cât de cât palpabile –

cineva a lăsat înadins
o poartă deschisă –
mă voi strecura pe furiş
prin întuneric
chiar dacă risc să fiu împuşcat
în ochiul şi în inima mea
cu glonţul lui de argint

Ziua pe hârtie velină

Ziua ta
e plină de înţelepţi
de guru spirituali
de maşini infernale
şi de femei perfecte -
totul tipărit splendid
pe hârtie velină de calitate
în culori veneţiene -
uite-aşa îţi vine să bei până
la căderea sub masa tăcerii/
îţi vine să scrii o altă
Kama Sutra – s-o iei de la capăt
cu amărăciunea
priapicului solitar
chiar dacă mâine te-ai putea trezi
eliminat din peisaj
dincolo de punctul de fugă
cu o floare defunctă la butonieră/
mâine – a doua zi
după tinereţe

TROPAR DE PRIMĂVARĂ – 2

Trecut mult
după miezul nopţii
mă tot gândesc
la fotografia ta
cu o fetiţă în roşu
traversând în fugă
o piaţă pustie –
tâind până la sânge ploaia
căzută pe neaşteptate
ca şi când clipa vieţii ei
ar fi încremenit
la jumătatea drumului
dintre cuvântul gândit
şi cuvântul scris

Anonimus 6

Artur Degeaba
a fost un tip
care n-a stat niciodată
la o masă rotundă -
singura lui amintire
era măsuţa măruntă
la care se aşezau -
el şi câţiva strămoşi-
în faţa unui castron
din pământ roşu/

venea seara -
aprindeau o lampă cu gaz-
canioanele
din colţul gurilor bătrâne
brăzdau americi imaginare/
feţele lor prelungi/
alungite ca ale
unor voievozi zugrăviţi
în bisericile din veac -
tremurau în oglinzile vremii

cei fără de teamă şi prihană
întingeau în fiertură
pâinea lor cu miros
de pământ proaspăt întors –
Artur urmărea absent
arderea pe rug a unui înger
cu aripi de flutur/
ploua fără istov cu stropi
de sânge albatru/
la radio Camelot
se transmitea în direct
crima pasională a secolului –
te iubesc ca şi când n-ai fi –
i-a mai spus Ginevra
mergând la culcare

Frivolina

Îmi plac
hainele tale
aruncate aiurea
ca nişte epitete cromatice
şi comparaţii
într-o compunere naivă
de clasa a VII-a/
mă topesc după
metafora plasticizantă
a desuurilor tale
negre şi roşii
atârnând de candelabrul
nostru ceresc/
îmi place condurul tău
de cenuşăreasă
un pic fanată –
mărul otrăvit
din care muşc cu nesaţ
ca şi cum dragostea
asta târzie
ar fi soluţia dulce
a sinuciderii în doi

Anonimus 5

Iar a trecut ziua
fără o pată de albastru ultramarin –
m-am tot gândit cum ne va sta amândurora
întinşi pe un pat de piatră caldă/ cu un acoperământ
din flori de câmp ce repede ne vor preschimba
în două cuvinte rostite într-o limbă moartă –
vae victis sau aurea mediocritas/ totuna/
m-am tot gândit cum să lăsăm deschisă o fantă
prin care să putem respira
aerul sărat de deasupra unei mări oarecare/
o fisură măcar/ uitată
din plictiseala duminicală a Ziditorului/
chiar dacă ne va fi tot mai greu/
chiar dacă ne vom îmbrăţişa pe veci
în uralele mulţimii
însetată de sânge tânăr

Anonimus 4

Vine cineva şi-mi tulbură apele
în care te oglindeai doar tu cândva/
inventează pelagicul abisul
şi alte asemenea minuni în care astăzi
chiar nu mai crede nimeni/
aruncă sonda şi-şi dă cu părerea
despre adâncimea sufletului
şi alte lucruri dulci uşoare comestibile/
aruncă sonda în întunecime/ spune –
bezna e unicul adevăr valabil
din ea înfloresc chipurile regale şi tot
în ea se îneacă efemeridele
după dansul erotic de-o zi

încerc să-l conving
că dragostea pentru pistruii
serbărilor deocheate /pentru fulgerele
iscate la atingerea sânului tău globular -
o dragostea asta ar fi singura adevărată –
şi el râde în umbră
şi îmi arată mulţimea pestriţă
vieţile amestecate
micile explozii de primăvară
ca nişte focuri aprinse pe dealuri
în vreme de primejdie

Tropar de primăvară

...lui Nichita

El a plecat părăsit-
a fost azvârlit din trenul care ne duce pe toţi
când puteam dumnezeule să-i întind o mână
de om tânăr care mă făcusem/
dar pe-atunci eram ocupat cu muncile de primăvară
aveam palmele bătătorite de mângâiatul
spatelui de femeie – ochi de lemurian
obişnuit cu pierderea nopţilor/
pe-atunci până şi cămaşa durerii
îmi stârnea bucurii neroade-
o eram liniştit liniştit
frumoasa moarte omnivoră
nu se mai sătura de crăiţe şi brumărele

estimp el năştea
mii şi mii de păsări trimbulinde- n-am ştiut
că blondul meu prieten era născător de păsări
iar eu – cal şi iepure şi soldat pedestru
n-am stat în ultima clipă
lângă patul lui
împletit după datină
din tinere ramuri

Anonimus 3

Aici pare că se termină paşii ei -
pe marginea unui pervaz oarecare
la marginea unei flori fără nume
în îmbinarea fragilă
dintre zi şi noapte
atât de subţire
că ar putea fi sorbită
dintr-o simplă inspirare

cineva îi spusese
că s-a născut cu aripi
după care o împinsese în gol –
nu există chemare mai dulce
decât privirea aruncată
în orizontul prăpastiei -
şi eu mă uitam la ea cum plutea
şi cădea şi plutea şi cădea
ca o carte azvârlită pe geam
la sfârşitul unor ani
lungi şi grei de studii
gaudeamus

Anonimus 2

Cum ar fi să vă spun
că de fapt eu nici nu exist/
că sunt doar o hologramă albastră
pe care voi înşivă aţi construit-o
pixel cu pixel?

să vă spun că nu-mi găsesc pacea
nici în alcovuri mirosind a mosc
nici măcar în visele de dragoste
ale femeilor coapte
că urăsc coapsele concupiscente
vorbele fierbinţi acuplările de ocazie?

iubesc doar moartea amanţilor tineri
clipa rarisimă când capul ei
s-a odihnit pe umărul lui
încremenit pe vecie –
o celulă auriculară/ o floare
din care sângele s-a scurs
în cea mai frumoasă poveste

ăsta sunt eu/ din când în când
apăs butonul de panică
cerul înfloreşte
nici steaua în cer
nu mă mai recunoaşte

Anonimus

Părul ei mirosea a băiat
ieşit cu greu din adolescenţă
a hard-rock mirosea/ a iarbă
fumată pe ascuns în toaleta liceului/
avea ceva lacrimi în pletele ei
negre ca pana corbului lui Poe
câteva silabe de dragoste
câteva suspine mortale -
vorbe interzise copiilor sub 16 ani

părul ei se străduia să albească
să strângă la tâmple zăpezile
să fugă de-acasă în lumea largă
prin fanta uitată întredeschisă-
anonimus anonimus
şi azi mi se-ntâmplă
să visez o licornă
declanşând alarma
de gradul zero

Punctul de fugă

Sunt obosit/ inima-mi bate
precum clopotul-alfa de la Notre Dame
în vreme de primejdie de incendii/
prepar amestecul de ierburi pentru viaţă lungă –
sunt seve cu gustul amar
pe care le beau oamenii străzii
şi poeţii damnaţi – ierburi
care taie tristeţile până la sânge –

deschid un peisaj/ îmi tremură sufletul
şi inima mi se roagă – mai stai
opreşte-te în punctul de fugă
de sub orizontul care virează spre roşu
nu poţi rata – bat clopotele
nimfeta răsfoieşte absentă un infolio
cu ilustraţii în sanguină

Cum adică

...în amintirea lui Petre Stoica

Cum adică
să-i fie ţărâna uşoară?
e atât de apăsător praful de astru?
atât de grea raza stelei cea curată?
bine că s-alege de el
praful şi pulberea –
pulberea care ne pătrunde şi astăzi în case
poleidu-ne feţele oasele
vinul din pahar şi
degetul arătător
cu care apăsăm pe trăgaci
împuşcând zi de zi moartea

Opium

Să ne potrivim respirările –
tu în adâncul pământului
în calea râmelor şi limacşilor/
eu în pământul prea fericit
care ai fost cândva
pe când răsuflam frumos
unul la subsuoara celuilalt
iar moartea ni se părea/
o da/ un voiaj
pe un iaht de plăcere
poate către Cythera

Parabolă 2

Încercaţi să vă întoarceţi
în locul naşterii voastre
oricare a fost acela –
sub poală de codru verde
ori în oraşul cu o mie de biserici –
luaţi calea înapoi
chiar dacă vă vor sângera
tălpile voastre prea delicate
ca pielea femeilor prin care-aţi tot călătorit
mereu încoace şi-ncolo/
veţi trece pe sub o zare
din ce în ce mai prietenoasă
caldă ca uterul mamei/
veţi fi priviţi insistent prin ferestrele oarbe
ale unor vieţi de care nu mai ştiaţi/
vi se va oferi pâine şi sare
apa celor mai tinere fântâni –
şi când veţi sosi
veţi fi surprinşi să vedeţi albind
căsuţa de melc a tatălui/
salcâmul uscat/gardul căzut/
dar cineva tot vă va deschide
cu mâna aceea scorojită de aşteptare/
cineva vă va aprinde o ultimă ţigară
vă va turna un pahar de vin acrişor
din secolul trecut/ va rupe-n două pogacea/
iar la sfârşit (că tot trebuia să vină şi acela)
la sfârşit va desena în ţărână
magicul semn al cercului care se închide –
încercaţi să vă-ntoarceţi
ca mine acum –
astăzi e luni
până la toamnă
s-ar putea să ajungeţi

Parabolă

...în care se povesteşte
cum un om care îşi servea patria
în oraşul celest Bacău
n-a plecat urechea ispitelor tandre
ce străbăteau până la el în postul de gardă
dinspre înfierbântata puşcărie
pentru femei – n-a băut şi
nu s-a masturbat
era gata să-şi termine stagiul
mai cast decât însuşi Iisus/
până-ntr-o zi de toamnă târzie
când a văzut cum gradaţii
împuşcau turturele
în castanii semănând uimitor
cu arborii din copilărie/
trăgeau uimitor de precis
cu binecunoscuta puşcă Geco/
cădeau turturelele cu penaj perlat
pica şi frunza de aramă
în sufletul celui care-nvăţase cândva
că acelaşi Iisus dăruise suflare
unor păsări din argilă
şi le făcuse să zboare
chiar dacă fără niciun rost
fără niciun folos la casa omului

La munte

Madlenă 2

Acest ornic dement spune o poveste -
tot scrie nebuneşte
şterge şi iar scrie
o istorie de doi bani/
curge în valuri
vinul prost al neantului
ni se face dor de plecări definitive
aşa că în pauze facem dragoste
cu lumina stinsă la maxim
cum probabil se-ntâmplă în univers

iubito afară coboară
corbii poetului Tradem -
stoluri de gramofoane stricate
garderobe întregi de ţoale vintage-
his master voice/ nevermore/ niciodată/
totul se poate încheia bine iubito/
de cele mai multe ori rău

Madlenă 3

Citesc o carte din mers-
vorbe vorbe vorbe –
uneori dau pur si simplu în gropi
dar în general plutesc pe deasupra
rigolelor pestilenţiale/
percep deocamdată zgomote de ţeste zdrobite -
merele plonjând în marea de iarbă indiană

cad capetele inocenţilor/
frumoasele gâturi ale îndrăgostiţilor
se înroşesc de exotice emoţii/
prind din zbor ultimele lor cuvinte
înainte de moarte/
ceva semănând a rugăciune
alteori a înjurătură groasă
depinde draga mea dragă
depinde în ce limbă te desparţi
de autodafe-ul ultimei nopţi de iubire

trec biciclete-nflorate – o nebunie-
pe lângă cei trişti urâţi şi proşti/
miroase ameţitor a livre de poche
a croque-monsieur
a târfe ieftine din Place Pigalle
sângele castanilor bubuie
precum sirena acestui prim cargobot
ancorat pe unul din cheiurile dâmboviţene

Madlenă

De ce îmi tot spui doamnă
că îmbătrâneşti?
îmi tot repeţi că se lasă seara şi
uite ce frumos clipeşte ochiul roşcat
al sticlei de whisky -
iar ţigara mea desenează prin aer
vieţi scurtate de licurici
contururi obscene de cantaride/
dar de ce doamnă? îmi strecor
şarpele mâinii pe sub
voalul turcoaz/ ceva
fierbinte împrimăvărează
margini ruine paragini -
o madlenă străluce
în abisul paharului/
picioarele noastre
fac bruderschaftul etern

Acvaforte 3

Pe lângă mine trec maşini
de mare tonaj/ vuiesc antologii/
opere complete mirosind
ca vechile necropole etrusce/
toţi ambalează- e un vacarm infernal
pe şoselele cu o singură direcţie –
privesc calm urmele derapajelor
morţile frumoase/
sinuciderile de duzină
pe autostrada limbii române/
eu ştiu că am o dragoste mare
cât a blondului Nichita
o grămadă de emoţii amestecate
şi multe alte ciudăţenii -
dispariţii misterioase
naşteri inexplicabile de stele fixe
şi lacrimi care îmi intră
neîncetat în ochi
ca ploile acestea curgând
mereu pe sens interzis

Iti spun

Iti spun/
e vremea de ieşit pe străzi -
vremea de căutat
cu disperare si maximă îndurerare
dragostea pierdută
la ultimul joc de poker
cu viata asta
parşivă...
(Opium)

Acvaforte 2

Ambiţia nătângă de a vrea
să te întorci cu umilinţă
în pielea de altădată
frumoasa ta epidermă cu diamante
mângâiată marcată adânc
cu fierul roşu al dragostei –
libertatea stupidă de a te mândri
cu pielea ta lisă umezită
de brume prietenoase –
colinzi târgurile de vechituri
unde toată lumea
te priveşte cu invidie neagră
printre stampe crăpate
samovare coclite/ jartiere roz/
rochii de mirese care acum
scrutează bezna cu orbitele goale –

acum porţi mănuşi moştenite
de la nu ştiu care strămoş din America
fumezi tutun prost
bei vin răsuflat/ răsfoieşti
cotidianele interbelice/
îţi maschezi fisurile
prin care şuieră vântul/
îşi întorci pielea pe dos dar
dumnezeule numai urme de fiare
nevânate
neidentificate vreodată

Vino

Vino
pe maidanul copilăriei

să construim
cel mai frumos bordei
din cutii de conserve
şi oase de pasăre –
poate
să şi zburăm puţin
între două respiraţii
poate
să şi concepem prunci
arătoşi şi proşti
doar la sfârşit de săptămână/
iar la bătrâneţe
să ne-ngropăm
la rădăcina brumărelelor
împărţind aceeaşi bucată
de pâine pământie-

ţie prea îţi strălucesc ochii
galbeni de fiară
ignorată de vânător-
spune fetiţa strivind
sub călcâi fără milă
proaspătul muşuroi de furnici –
ningea pe maidanul etern/
imi aduc aminte perfect-
era spre seară
şi pentru vecie

Flash 16 (opium)

Dacă te-aş curăţa de
crengile uscate peste iarnă
tu doamnă
ai mai putea înflori
încă o dată
chiar dacă ar fi ultima ocazie
de a schimba moartea cu viaţa
sexul cu
neruşinarea nudă
a îngerilor?

Remember

Ai îndrăznit să te naşti
într-o zi neconsemnată în calendar -
cineva tocmai ţipase ca o fetiţă
lovită pe trecerea de pietoni
pe când se grăbea către
aniversarea ei preferată

altcineva ar fi vrut să rămâi
la o vârstă de băietană/
te-ar fi vizitat o dată pe an
şi-ar fi aprins o ţigară
pe care ar fi fumat-o
ca un disperat
apoi ar cam fi plecat
gândind că poate la anu’
toţi va vor privi -
în ochi cu o invidie neagră-
cum intraţi şuierând
amândoi de mână-n infern

Femeile ca şi gările

Femeile ca şi gările/
ca şi peroanele gărilor pustii
la sfârşit de sezon estival/
ca şi fumul locomotivelor
din anii 50 -
încercând să se-ntrupeze
în cu totul altceva
decât în trecutul de tristă memorie/
femeile traversând liniile albastre/
tot făcând cu mâna cuiva/

Femeile ca şi trenurile pierdute -
plecări amânate către infern
dulci suiciduri cu ochii larg deschişi
acuplări cu o moarte neanunţată -
femeile - lăsându-se călcate de trenuri
de personale verzui ca tunica soldatului
neîntors de pe front/
abandonându-se roţilor/
dăruindu-se necunoscuţilor cu disperare
prin câmpuri de floarea-soarelui/
înroşind tot asfinţitul
cu sângele lor de răsură

Sunt întrebat: - Numai dus?
-Doar dus - numai dus

Flash 15 (opium)

Atâta timp cât caii negri
pasc în libertate pe câmpia albă
nu am motiv să mă tem
că glonţul de argint al secundei
îmi va trece pe la ureche

câtă vreme câinii iluziei
sunt mereu pe urmele mele
nu mă tem că galopul cailor
se va poticni ruşinat
într-un gard de rosa canina

Vai săraca ţară a Hymerei
pe ce mâini a ajuns –
caii sunt împuşcaţi şi daţi câinilor
femeile îşi alăptează pruncii în linia-ntâi/
şuieră gloanţele oarbe/
neghiobii stau cu piepturile la vedere/
negustorii de fier vechi fac ţăndări
frumuseţea albastră a oţelului -
foarte curând
din cer va coborî definitiv peste noi
somnul de plumb al bătrânilor/
să ne cuibărim aşadar
să ne acoperim bine capetele
urmează o noapte
despre care nu se va scrie
în nicio carte de istorie

Flash 14 (antique)

Cine citeşte versuri la ora trei dimineaţa
uită de mama sa şi de tatăl său
uită de iubita care treptat se preschimbă
într-o grămăjoară de rufe fără identitate
uită chiar de sine pentru că preţ de o clipă
nici moartea nu-i mai răsuflă rece lângă ureche

acela – zic – nutreşte otrăvuri licori brune
ca Paracelsus/ le încearcă pe rând
până când iată se transformă într-un cadavru frumos
peste care ploile vor curge fără istov
până când fetiţa vecinilor va traversa piaţa pustie
pe bicicleta cu trei roţi a copilăriei roz
până ce secunda se va plictisi de întuneric
iar măcelarul târgului îi va tranşa soarta
aruncând pe tejghea hălci de lumină roşcată

Flash 13 (opium)

Uneori bilanţul zilei
arată ca un dezastru –
câteva cuvinte aruncate aiurea
în calea păsărilor migratoare
altele rostogolite-n abis
lăsate în grija râurilor subpământene
risipă de vorbe în mesaje de dragoste şi
doar câteva silabe rostite în gând
binecuvântând bucatele celor duşi/
cineva îmi dă sfaturi –
taci dracului nu vezi
că ţi se termină muniţia
e ca într-un vechi film de război –
niciun învingător/ numai iubita în gară
sărutându-ţi pieptul cu orbitoare medalii
şi multe multe regrete eterne/
la urmă câţiva tipi
bocind în genunchi
frumuseţea pierdută
a florii de genţiană

Braila – by day

Domnule - în stradă nici nu exişti
decât divizat în mii de particule umblătoare
nimeni nu îţi spune pe nume/
nimeni nu-ţi citeşte măcar ferparul
apărut proaspăt în ziarul de seară/
unii se holbează o clipă la poza ta din tinereţe –
dincolo de cartonul crăpat alb-negru
nimeni nu mai are răbdare să-ţi parcurgă
ultimul act de divorţ/ ultimul bilet
de internare-n spital/ ultima plecare la băi -
toţi trec grăbiţi cu actul de identitate în mâini/
câţiva ţin la vedere paşaportul spre moarte/
cei mai mulţi parcurg fără ţintă strada Regală/
alţii- puţini – se întorc către vârsta îngerilor
dar ninsoarea şterge definitiv urmele tuturor –
în port tună sirena vapoarelor/ adio/
târfele de la Tanti Elvira lăcrimează
probabil că va ploua cu inimi sfărâmate
în Las Palmas

Îndrăgostirea (antique)

Soseşte noaptea messer -
nu închide ochii
acum când femeile cu pedigri
sunt pe cale de dispariţie
prelinse onctuos ca nişte ceţuri dulci
pe suprafaţa înşelătoarelor ape -
nu închide ochii messer
se prăbuşesc zidiri/ cad capetele
bărbaţilor înamoraţi mortal/
poeţii beţivi scriu fără istov versuri deocheate
în timp ce petrec cu târfele pe genunchi iar
tavernele trag obloanele pentru totdeauna
cine opreşte nebunia asta generală messer
îndrăgostirea iepurelui de umbra sa/
a sângelui de ochiul pervers
al alexandritului/ a inimii mele
de prea depărtata stea Aldebaran?

Antique

Întunericul dragul meu
nu trebuie să te sperie –
e doar un chip blând
bântuindu-ţi visele
când te vizitează strămoşii/
un animal ahtiat
după fructele dulci de scoruş/
uneori o femeie care îţi sparge fereastra
cu bing-bangul ei orbitor-
cândva vei dori
să-i atingi sexul incert
cu indexul tău înfierbântat
părul ars de otrăvuri şi brume
şi nu vei vedea decât fluturi
survolând prăpastia
care deja se uită intens
la tine

Flash 12 (opium)

Pe strada Regală
chiriaşii aruncă în noi cu fulgere globulare -
balcoanele rococco vibrează de urale
într-o limbă de sorginte indică/
circulă zvonul că iar s-a aprins
felinarul roşu la tanti Elvira
fumăm în pumni bem sastisiţi
un şvarţ cu miros de hrubă veche
înjurăm guvernul ne ţinem
încă bine de coloanele cu gorgone
cineva ne spune că trecutul e mort
ura şi la gară – dintr-o fotografie de epocă
ne priveşte o doamnă brună cu voaletă
şi aluniţă plasată sfios
deasupra sexului ei orbitor -
o ne-a iubit/ ne-a iubit pur şi simplu
şi absolut pe gratis în cealaltă viaţă
pentru că vorbeam fluent franţuzeşte
pentru că purtam dezinvolt la rever
o garoafă ca o hemoragie misterioasă
şi puţin ne păsa dacă am fi murit în duel
cu ultimul vinil his master voice

Flash 11 (opium)

Mâhnirea circulă lejer
prin fragilele noastre vase comunicante
se prelinge perfid dinspre turnul meu de aramă
către fereastra căsuţei tale din turtă dulce/
curge la streaşină odată cu ploile toamnei/
picură chiar şi în paharul meu
cu băutură contrafăcută

ce folos că zilele se scurtează
plângându-şi de milă
la ce bun că orele pocnesc
ca nişte păstăi prea coapte/ ascultă cum
în păduri răsună sec împuşcătura
vânătorului singuratic –
totul se scrie prea târziu
într-un pseudokinegetikos/
va trebui să luăm cartea de la capăt
hârţoaga asta mirosind a sânge albastru/
a chemare de corn englezesc/
tu aşteaptă-mă totuşi
chiar dacă ţi-am spus uneori
că amorul e doar un zeu umed
cu răspundere limitată

Flash

Mi se tot spune
că moartea e un ţăran bătrân
venit la oraş şi
ajuns şef de scară la bloc
întrucât a promis
un lot de pământ
gratis
pentru fiecare

Flash 3

...apoi răsfoiesc Biblia
nu pentru a descoperi
eşecul mortal al
păcatului originar/
nu pentru a-mi anula
mahmureala
ultimei mele vieţi/
ci pentru a afla
dacă nu cumva există
din întâmplare
şi vreun sfânt protector
al tuturor cauzelor pierdute

Apocrife

Viens qu'on s'enprintanise je lui dis/
qu'on s'envénème un peu par cet habit fleuri/
qu'on remplisse de mioches le monde promis
et peut-être renaître dans une nouvelle vie

- il serait mieux qu'on s'automnise/ s'assoupissant
aux bords du fleuve qui s'agite/
nous vêtir du si tendre couvrant
de l'instant qu'on nous à repris si vite

elle - les gens l'oubliaient depuis des années/
seule l'herbe parfois des faire-part lui écrivait/
les rois mages poursuivaient l'étoile sacrée/
moi - une pensée qui s'éffilochait

viens au moins - je criai - aimer quelques images/
dont nous en fairons tendre vent/
mais elle s'était couchée sagement dans les pages
glissant derrière tous les temps

*

traducere - Cindrel Lupe

Apocrife

- Hai să ne-mprimăvărăm i-am zis/
să ne-nveninăm puţin cu haina asta-nflorată/
să umplem cu prunci pământul promis
şi poate să ne mai naştem o dată

- mai bine să ne-ntomnăm/ să aţipim
pe malul râului înfricoşat/
să ne-nvelim cu fragedul chilim
al clipei care aşa iute ni s-a luat

lumea o uitase demult pre ea/
doar iarba îi mai scria uneori reci ferpare/
craii se călătoreau după stea/
eu – după un gând în destrămare

hai măcar – am strigat – să iubim vreo două cuvinte/
să ni le facem dulce suflare de vânt/
dar ea se culcase între pagini cuminte
pe după vremuri alunecând

Flash 10 (opium)

Doar către seară
deruta funcţionează la maxim
ca şi cum ziua în declin
ar însemna însuşi sfârşitul
numit preţios exitus -
golesc un pahar/ amprentele buzelor
îmi indică o cu totul altă persoană/
mirosul adulmecă părul altei femei/
mă vizitează gustul altei amărăciuni/
estimp vederea schimbă rapid imagini
cu tine în floarea tinereţii
cu tine între răzgândire şi amintire
numai poezia stă în genunchii ei roz
cu zulufii ei arămii ca elitrele îngerilor
şi se roagă – sărută-mă adânc
de parcă mâine mi-aş face bagajul
şi aş pleca fără să-ţi arunc o privire

Flash 10 (antique)

Scriu la o masă mică meschină
ceva despre divide et impera -
cuvintele se înghesuie mai ceva
decât pe vremea cozilor comuniste la pâine
e clar – cetatea eternă se împarte şi-acum
în gladiatori famelici şi fiare
cei dintâi plâng de iubire către sfârşitul zilei
când li se întinde în silă
blidul sleit al milei publice
ceilalţi merg la vânat
adulmecând urma ultimei stele
înecată în sihla fierbinte
a sângelui proaspăt

întorc foaia -
mulţimi de amprente fosforescente
umori de tot felul/ lividităţi
intarsiate frumos în heraldica crimei/
răsună pădurile de răsuflarea mortală
a tinereţii mele pierdute

Flash 9

Aşa o vedem noi –
o femeie fanată
bând singură în crâşma
unde şezum şi plânsăm –
o femeie fumând şi făcând
calcule absurde –
cât s-a consumat din aerul
de deasupra oceanelor/
câte din doamnele şi domniţele
veacului ce trecu
aveau oase pneumatice/
ce efect au razele gama
asupra amorului de weekend
şi tot aşa până când cineva
îi şopteşte blând la ureche
că e ora închiderii şi
că da – în Grecia antică
moartea venea pe furiş în cetate
ca o dulce oboseală

Mortar ciment cărămizi

Îmi adun urmele –
cărţi manuscrise şi iar manuscrise
mortar ciment cărămizi –
acum m-am făcut mare şi
nu m-am văzut niciodată crescând
aproape orb – tare-aş fi vrut
să mai arunc o privire
în prăpastia care
când o scrutezi
se uită şi ea la tine
cu gândul cel mai ascuns

pe urmă m-am făcut bătrân
ca un cuvânt vechi/ învechit/
dintr-un dicţionar arhaic –
mortar ciment cărămizi
mascate după o perdea sângerie
căzând în cascadă
fiţi siguri că orice ruină
spune o mică poveste

A doua zi după tinerețe

“Undine, tu chip drag, de când/Din vechi hrisoave ți-am aflat/
Ciudata faimă, mi-ai cântat /In suflet linisti revarsând”.
(Friedrich baron de la Motte-Fouqué-Undine)
Intr-o dimineață de septembrie luminos ca aurul vechi, Petru se trezi brusc, nu înainte de a încerca din
răsputeri să-și continue somnul și visul...
...Așa încep toate istoriile care se termină până la urmă prost... Prea multe cuvinte deturnează discursul de
la adevăr, îl compromit. Ar trebui ceva ironie, autopersiflare, dar si acestea dau prost: e ca si cum ai râde în fața
unui amurg gigantic sau în fața propriei morți... Si Manlius... Manlius Teodorus, marele intelectual păgân pe care
Petru începuse chiar să-l iubească după ce aflase că el fusese acela care îl îndemnase pe Sfântul Augustin: ”Tolle,
lege”-adică “ia, citește”... citește o parte din viața mea, ultima poate... nu neapărat pe Plotin și Porfiriu... Așa ar
trebui să debuteze orice poveste: cu un gest imperativ al autorului, care să conțină și speranță și disperare mută...
Pentru că nu se știe...
“Aveți un pic de răbdare”, pare să spună personajul - “aveți puțină răbdare cu mine. Ce dacă scena care urmează
vi se pare cunoscută, ce dacă ați mai întâlnit-o undeva și poate că ați și trăit-o înșivă! V-am visat rău, prieteni,
cât se poate de rău și asta nu-mi iese din minte! Și uite, chiar acum, pe la coada ochiului mi se prelinge o lacrimă
neplânsă, semn de slăbiciune, firește... Și alături de mine se află o femeie care va muri curând, se va topi în pământ
si va rămâne o amintire din ce în ce mai veche...”
... Petru întoarse capul: la dreapta lui Ondina dormea, cu părul ei roșcat(“un roșu de Irlanda, ceva rarissim”, ar
fi exclamat Kovalski, ”un roșu neprețuit”) - revărsat pe albul pernei. Avu un gest de tandrețe vinovată dar se opri la
timp: ”Să umblăm cuviincioși ca ziua, nu în ospețe și beții, nu în desfrânări și fapte de rușine”. Insă nu mai credea
în vorbe, nici în înțelepciunea altora. ”Nimeni nu a avut, nu are și nici nu va avea experiența mea; deci sunt unic
și vrednic de a călători în Hyperboreea”, gândi el, cuprins brusc de o veselie neroadă...
Dar avusese un vis și mintea lui refuza să accepte așa ceva... ”Quid si falleris?Ce dacă te îndoiești?” La început
fusese ca o deschidere luminoasă, o fantă către copilărie: imaginea unei dimineți de primăvară timpurie, când
Dumitru, bătrânul arheu al familiei, îl scosese în brațe, încă adormit, până în pragul prispei unde așezase câteva
brazde proaspete de iarbă. Îl pusese să calce cu tălpile goale pe verdele umed de rouă și Petru simțise iarba ca pe
un animal gelatinos, ca pe o jivină care i se strecura printre degete precum nămolul de după ploaie; deranjat că
fusese trezit din somnul dulce, țipase, dar bătrânul îl ținuse strâns, îi făcuse cruce de trei ori bombănind ceva
nedeslușit...
Mulți ani după aceea, Petru încercă să repete ritualul, privind gânditor petele rare de lumină care se strecurau
printre frunzele bătrânilor gutui: un mozaic de fluturi galbeni mirosind a fructe nenăscute încă; un fel de praf
stelar adus de cineva de pe altă planetă. Văzuse chiar urme clare de tălpi, dispuse în spirală în jurul trunchiurilor
vechi ale arborilor, amprente care dispăreau la un moment dat într-un punct, ca și cum ființa aceea s-ar fi dema-
terializat, și-ar fi pierdut brusc și trupul și umbra... ”Ah, umbra, prețioasa umbră”va surâde el peste cincizeci de
ani, ”umbra lui Peter Schlemihl... , cea care te așează printre oamenii respectabili și care se retrage apoi odată cu
tine în mormânt! Fricos din fire, Kovalski o eliminase total din tablourile sale, așa încât “subiectii”, pânzele pic-
tate, păreau luminați simultan, din toate unghiurile: ”Sunt ca niște cochilii simbolice, minerale, calcifiate de focul
Sodomei și al Gomorrei... , iată heraldica mea”, mârâise acesta, așteptând aprobarea lui Petru: da, așa este, suntem
de fapt niște efigii împuțite, toți, toți, și de la grecii tăi ni se trage, grecii tăi infecți din Mangalia... Firește, nu-și
rostise gândul cu voce tare, Ben Kovalski era sensibil nevoie mare...
Petru încerca să recompună mental fazele visului care încă îl obseda: un film fără generic, cu secvențe montate
anapoda, lipsite de logică. ”Nici o dialectică”, gândea el, un pretențios cu elevii la clasă, cărora le pretindea să se
exprime clar “ca într-un dialog al lui Platon”...
“In rest, izbucnise amicul Kovalski, totul e o tâmpenie... . marxisme... darwinisme! Ce simplu știu unii să
explice lucruri pe care numai Dumnezeu le poate lămuri! Ascultă la mine, exclamase micul pictor, eu și când dau
cu pensula visez... Uite torsul ăsta, enorm, obsedant... ai crede că sunt un pervers, dar nu, sunt un om normal,
mai normal decât tine care sufli seară de seară în ceafa nevestei, pentru că suferi de mâncărime, asta e... Eu visez
fundurile mele și, când ating pensula pe pânză, parcă mângâi șoldul femeii... Ce lucru minunat! Deal-vale, vale-deal, ca un spațiu mioritic...”
Dar asta fusese demult, pe vremea când Kovalski susținea că lucrase ca ucenic al lui Leonardo(“Lionardo mio”),
în atelierul căruia frecase ani de zile culorile în mojare de piatră; făcuse și ceva alchimie, învățase o brumă de me-
serie, după care emigrase în Florența Medicilor, de unde se întorsese cu o statuetă stranie în genul “Amurgului”lui
Michelagnollo: un călugăr iezuit privind peste umăr trecătorii în lumina care se stingea. Pictorul așezase statueta
într-o nișă exterioară a atelierului său, astfel încât cine avea drum pe străduța cu castani bătrâni se simțea în mod
ciudat urmărit, supravegheat de privirea întunecată a iezuitului.
În acel timp de care puțini își mai amintesc, nici Petru nu devenise ucenic al lui Asklepios pentru a îngriji cu
nesfârșit devotament rănile înfiorătoare ale Ondinei. Era tânar si liber și bătea des drumul dintre Verona și Mantua,
când cu piciorul, când călare pe un măgăruș care prea des se oprea să se odihnească. Făcea pe mesagerul pentru
câțiva bănuți și nu o dată întârziase, fiind aspru mustrat de clienți. Circula chiar o istorie cu doi tineri îndrăgostiți
care își puseseră capăt zilelor tocmai datorită acelui nefericit concurs de împrejurări: mesagerul nu sosise la timp.
Dar Petros nega că ar fi fost vorba de el; susținea că s-ar fi aflat în cu totul alt loc. Existau martori care l-ar fi văzut
însotind armata lui Pancho Villa dincolo de Sierra Madre; unii susțineau chiar că ar fi fost împușcat în împrejurări
cu totul neclare, dar nimeni nu ar fi putut jura că acesta e adevărul. Cert este că fu văzut în timpul revoluției din
1989 ținut la braț de o doamnă pe nume Lucia Kita și împărțind manifeste, cu toate că mulți spuneau că această
doamnă, celebră în epocă prin frumusețea ei, murise demult, în timpul marelui cutremur din 1977.
“În fond”, comentă Kovalski, ”istoria e un cartier rău famat prin care orice prost se poate plimba în deplină
libertate... ”Dar Petru constată că nici nu-și mai asculta prietenul. Se gândea constant la Ondina care nu mai era
dar, într-un ungher al amintirii sale de om aproape bătrân... , ca fructul unei gutui din copilărie, lumina șoldul
acelei Miluca Hec, femeia care, până s-o întâlnească, îi șoptise la telefon: ”Știi cum sunt ochii mei când plâng?Verzi
ca iarba călcată pe nervi... ”Petru avea puterea de a imagina, cuvintele femeii explodaseră în el, le simțea sub piele
ca pe niște calupuri minuscule de dinamită...
După câteva luni de convorbiri telefonice, excitat la culme de alintăturile pisicești ale Milucăi se urcase în
trenul de Iași, gândind că, probabil, își pierduse mintile dacă era in stare să parcurgă o asemenea distanță... Când
coborâse în gara Nicolina, avusese o emoție atât de puternică, încât se lăsase purtat de mâna ca un nevăzător. Mi-
luca îl sărutase din prima, el îi răspunsese năucit de ineditul situației și, câteva minute, niciunul dintre ei nu reușise
să scoată o vorbă. Petru își aminti: era 1 decembrie, ora 5 si 35 de minute dimineața și femeia aceea necunoscută
se trezise cu noaptea in cap ca să-l aștepte pe el, singuraticul numărul unu al Ploieștiului...
Peste câțiva ani(deși se poate să fi trecut mult mai mult), revăzu în vis gara numită pretențios “internațională”.
O zări ivindu-se periculos din ceața densă: plutea ca un cargobot în derivă cu o singură lumină de poziție la prova.
Petru observă o singură bancă, aproape putredă, roasă de umezeala acidă a oceanului. Miluca îl trăsese într-acolo
aproape cu forța, ținând în cealaltă mână o sticlă cu cafea călduță.
Se așezaseră stângaci ca doi adolescenți, în timp ce ultimii pasageri coborau lent pasarela ruginită...
Ceea ce a urmat nu a avut nimic romantic. Ar fi trebuit să se succeadă întâmplări limpezi, firești, curate. Petru
constatase că era crispat și neîndemânatic, în timp ce Miluca se relaxase total: țopăia veselă în drum spre hotelul
ieftin pe care ea însăși îl alesese(oare mai fusese acolo?). Hotelul era mai degrabă o pensiune in cartierul Dimitrie
Cantemir; trebuiră să aștepte cam o oră până să se elibereze ceva.
Adevărul fu că nu reuși să se detașeze decât spre seară; blestemă în gând natura lui păcătoasă, balcanică, pe
care(credea el)se altoise un sânge albastru, rece, din ticălosul Albion; în baie era frig, dar făcură împreună duș - ca-
n filme! -și Petru îndrazni să-i mângâie părul pubian aspru și strălucitor, țâțele mici și boante. O întrebă stupid de
ce are sânul stâng mai scurt, însă Miluca îi răspunse simplu, ca o nevastă: ”Mi l-au mâncat băieții!”(Avea doi flăcăi,
moldoveni zdraveni). Semăna cu Uruma, tătăroaica din romanul unui cunoscut scriitor teleormănean: aceiași
ochi oblici, verzui, șerpești, același pântec supt, același aer enigmatic al îndepărtatului Bugeac.
Mai mult ca sigur că pretențiosului Kovalski nu i-ar fi plăcut: nu vedea că e șuie?o femeie la 47 de ani trebuie
să fie rubensiană... măcar de-ar fi știut să facă amor ca fetele lui din Place Pigalle...
Pictorul îl cita frecvent pe Sfântul Pavel, cu toate că, în realitate, era știut drept un desfrânat notoriu, fapt
cunoscut în Ploiești și nu numai; vestit pentru orgiile care aveau loc chiar în atelierul iezuitului; prin ferestrele ate-
lierului, în miez de noapte, părea că țâșnesc înseși flăcările verzui, puturoase ale păcatului. ”De aceea, Dumnezeu
i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, spre necurăție, ca să-și necinstească trupurile între ei înșiși”, scandase Kovalski
după ce Petru se întorsese de la Iași total schimbat...
Slăbise, fața lui căpătase paloarea marmurei vechi. Într-o seară, lăsase lumina stinsă; se privise în oglindă și se
speriase: din apele cețoase răsărea un chip fosforescent verde-gălbui ca al unei meduze.
Convenise cu Miluca să-l sune ea în fiecare dimineață de la serviciu și asta se întâmpla zilnic pe la 8 fara
un sfert. Dar Petru se trezea din reflex înainte de ora 7(oră de iarnă), așteptând cu inima bătând apelul de la Iași
care, într-o zi, nu mai veni. Constată atunci că uitase cu desăvârșire cuvintele mamei sale – o femeie insignifiantă,
blândă ca o oaie și cam săracă cu duhul. ”Ce fac, mamă?ce mă fac?”o întrebase el odată când, suferind după o
colegă de facultate, era gata să-și abandoneze studiile... ”Plângi, maică, plângi! ”îl sfătuise ea. ”Să plângi, puiul
mamei, că nu mai e nimic de făcut... ”
**
Plouase atât de mult, încât pescărușii, furtunarii ajunseseră până departe, sub munte: fură văzuți pe malurile
pietroase ale unui râu vijelios. Treceau în stoluri, uimindu-i pe orășenii obișnuiți cu vrăbiile și turturelele. Păreau
niște îngeri dezorientați. Poposeau mai întâi lângă artezienele urbei, cu aripile lor neobișnuit de mari printre doam­
nele cu părul bătând în violet și liceenii care se sărutau cu disperare...
După ce furtunarii și pescărușii dispărură înspre munte, înfloriră peste noapte teii. Târziu, după căderea nopții,
efluvii medicinale pluteau încă peste acoperișurile de ardezie; se strecurau prin ferestrele larg deschise, ca niște
pisici galbene. Perechile cădeau în extaz; pe bulevard, femei cu ochi exoftalmici traversau amețite intersecțiile,
stârnind injurăturile admirative ale șoferilor. Fabrica lui Kovalski scotea flăcări. Iezuitul părea acum un Savonarola
umilit. Petru reuși să scape cu greu de insistențele unui model aflat la fața locului, o arătare care, susținea pictorul,
era încă virgină și aștepta doar dezlegare. După ce femeia îi umpluse capul cu tâmpenii(pretindea că e o urmașă
a lui Cuza, că până de curând fusese agentă sub acoperire, că îl are pe generalul D. V. la degetul mic, că acum se
luptă într-un proces pentru recuperarea unei moșteniri fabuloase de pe urma soțului decedat într-un accident de
mașină în împrejurări cel puțin dubioase... bla-bla-bla... , lui Petru i se făcuse rău. Vomitase icnind peste pervazul
ferestrei, chiar lângă nișa iezuitului. Profitase de ocazie s-o șteargă, aproape alergând pe străduța cu castanii negri
de atâta noapte...
Se întoarse acasă târziu, intră aproape buimac în curtea cu vișini și iarbă cotropită de rouă. Fântâna cu roată
veghea ca un ochi deschis, vag luminată de becul galben al verandei.
Ondina avea un stil de a dormi năucitor: cu fața în sus, întinsă perfect, cădea în somn în câteva secunde.
Adormea”ca un înger sau ca un călător intergalactic”. Acum stătea ghemuită(ce ciudat! )în decubit lateral , ca un
fetus. Petru o privi și rosti în șoaptă, crezând că ea nu-l aude: ”O dragoste de câine n-are hotar; fu surprins când ea
îi continuă gândul: ”Știi, chiar acum ai niște ochi de câine în călduri”. El râse, adăugând că deja o vede în alb-ne-
gru, numai inima(inima ta de un roșu imperial! )îi pulsează sub sânul stâng, precum fructul biblic... Prostii dulci
de-ale lor, banalități expirate...
“Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu pe când vânai în deșert cu prietenul tău, Enghidu, asa-i?Derbedeule!
Petros! Petronius! ”
Ridicându-se intr-un cot, Ondina se dezgoli preț de o clipă și Petru remarcă melancolic că sânii acestei femei
se fanaseră; gâtul ușor torsionat compunea deja riduri de animal pe cale să îmbătrânească; îi văzu cearcănele într-
un con de umbră, se eclipsa, cu toate că și acum era aceeași nevastă cu suflet de fetiță care, la prima lor despărțire
adevărată, îi dăruise o banală portocală pe peronul Gării de Nord...
“Stii, Petros, oricât te-ai strădui, n-o să ai niciodată toate femeile din lume. Totdeauna mai rămâne una care o
să-ți scape... ”
Deveni atent. Așa începea când urma să facă un anunț important.
“Am cancer”, spuse ea simplu, ca și când ar fi citit factura la curent sau l-ar fi avertizat că nu mai e cafea în
casă.
În clipa aceea, Petru își văzu toți prietenii murind. Prezentul se dilată, înghițind brusc tot trecutul. Gesturile
pe care se pregătea să le facă – largi, dramatice, sfâșietoare, se contopiră cu un secol întreg de reverențe, cadri-
luri și trandafiri uscați între pagini de carte apărută la Alcalay, în care el va găsi din întâmplare fotografii sepia cu
Regimentul 16 Călărași. Petru își aminti de ziua când trebuia să moară înecat, cu patruzeci și cinci de ani în urmă,
dacă nu ar fi fost salvat de tatăl său; de blonda Iuftaru Dana , împușcată la Revoluție chiar lângă el; de colega lui,
Vetuța, moartă de angină difterică chiar în ziua când ceilalți primiseră cravata roșie de pionier. Îl văzu pe Kovalski
făcând atac de cord ca Pașadia din “Craii... ”lui Mateiu... Văzu delfinariul din Constanța preschimbându-se într-
o gigantică fântână cu roată și pe Alexandru, prietenul din copilărie, făcându-i semn cu mâna de pe celălalt mal al
unui râu înghețat. Auzi țipătul unei specii de foci pe cale de dispariție în Insula Paștelui; văzu ce nu se poate vedea
și fu asurzit de ceea ce, în general, se mișcă prin Univers în cea mai profundă tăcere...
“E firesc”, continuă rece Ondina, ”să iei toate măsurile ce se cuvin într-o asemenea situație”. Medicii nu se
putuseră înșela: o banală durere de umăr se dovedise a fi tot ce se putea mai rău.
“Imi crește un nufăr în plămânul drept. Îți amintești de fata din “Spuma zilelor”?O minune, spuneai tu. Ca
metaforă e tot ce s-a scris mai frumos despre cancer. Ca realitate însă... ”
“La ce lucrezi acum?”schimbă vorba Ondina.
Petru nu îndrăzni să răspundă. Ea continuă pe un ton mustrător: ”Știu, ți-am văzut hârtiile, nu prea ai pro-
gresat... Dar cum dracu’?Ai avut, așa, o premoniție?Auzi tu... ”De cura pro mortuis gerenda”, ... Despre grija pecare trebuie să o avem față de cei morți... ”
Apoi îi adresă ultimele cuvinte din viața ei: ”Adevărat grăiesc ție că mă vei trăda la cel de-al treilea cântat al
cocoșilor; te vei lepăda de mine și mă vei uita... ”
Un timp, Ondina făcu drumuri repetate la București, desigur pentru tratamentele specifice. Petru bănui că
frumosul ei păr roșcat căzuse; o văzu legată la cap cu un batic gri-albăstriu, umblând agitată prin camera ei, de
parcă ar fi mutat la nesfârșit mobile. Într-o zi de ianuarie încuie ușa cu cheia și nu mai permise nimănui să intre.
Singura care avea acces era o călugăriță catolică din ordinul “Micile surori ale lui Iisus”, care zăbovea câteva cea-
suri, dispărând apoi ca și cum totul s-ar fi sfârșit. Petru o urmărea sufocat de emoție. În cele din urmă, vizita maicii
Giovanna deveni un fapt cu desăvârșire banal și el nu s-ar fi mirat dacă ar fi văzut-o venind la miezul nopții.
Își simplifică viața la maximum. Mută biroul pe hol, lângă ușa Ondinei; în spatele biroului aranjă o mică
bibliotecă din care elimină fără milă operele sfântului Augustin. Un raft fu ocupat cu ziare vechi, de epocă, celălalt
cu broșuri de medicină popularizată de pe vremea dictaturii. Lumina venea din stânga, intensă, tăioasă ca un brici
în timpul zilei, săracă și pâlpâindă după-amiaza.
Pe birou, Petru așeză frumos stivuite toate topurile de hârtie pe care le găsise în casă, vreo șase; alături, masi-
vul său stilou Parker și o călimară străveche din bronz reprezentând “Mica sirenă”. Privea ceasuri întregi drumul
pavat cu piatră de râu gălbuie, casele minuscule ale mahalagiilor zugrăvite toate în calcio vecchio, acoperișurile
vinete, lipsite de zăpada iernii. Ulița se înfunda într-o curte cu gard de cărămidă și foste magazii de cereale ale
negustorilor din alte vremuri. Sub stratul de var se mai putea citi: ”Votați FDP. Votați Soarele.
Nu reuși să scrie un singur cuvânt. In sinea sa dădu vina pe lumina care scădea prea repede. Întrerupse definitiv
vizitele la atelierul lui Kovalski; acesta îi telefonă îngrijorat – mai trăia?se mai ducea la școală?avea nevoie de ceva?.
. . cunoștea el un medic foarte bun care... Petru îl refuză politicos: trăia, lucra firește, își luase un medical, nu-i
trebuia nimic, care era problema?
Ușa de la camera Ondinei rămânea închisă. Fiecare zi se scurgea la fel, ca și cum timpul s-ar fi învârtit într-o
încăpere obscură, lipsită de repere; ca și cum un His master voice de piatră și-ar fi creat un șanț fatal peste care
acul patefonului nu mai putea sări în veci. Uneori, Petru stingea lumina încercând să zărească pe sub ușă o tentă
de întuneric cât de cât decolorată. Odată, i se păru că pe dedesupt răzbate o fosforescență albastră însoțită de un
miros intens de ciuperci putrezite. Alteori auzi clar cum cineva merge cu pași apăsați prin frunzișul uscat al unei
păduri toamna.
Își găsi destulă vreme să facă exercitii de memorie: află astfel cum începuse visul, dar nu îndrăzni să se întrebe
cum se va sfârși. Mintea lui era deseori parcursă de imagini orbitoare, interesante, însă nu se ridică să le noteze.
Zăcu zile întregi pe canapeaua desfundată. Dimineața îi părea rău ca după un vis de dragoste nefinalizat. În gen-
eral, se trezea cu simțurile încordate de cârcei care nu treceau ușor.
Ondina devenise o “umbră a unei idei”: atât de necorporală, cu nufărul ei din plămân, ca o înecată...
... O văzu într-un februarie friguros în haina ei neagră . Coama roșcată accentua prin contrast paloarea aproape
leucemică a tenului; ochii albaștri, enormi, scânteiau pe fundalul unei căderi grele de zăpada care se macula rapid
pe dalele murdare ale pavajului...
Sosise mai târziu la cursurile organizate de Ministerul Muncii; lua lucrurile “a la legere”, se vedea clar; era
însoțită de Mirela, zisă Eta, o fătucă mărunțică, tunsă stil Mireille Mathieu. Lui Petru îi plăcuse de Eta, însă curând
hotărî că aceasta era de o prostie criminală, așa ca abandonă gândul.
Ondina se așezase lângă el(absolut întâmplător)și începuse să copieze tâmpeniile dictate mai înainte; se apropi-
ase în mod periculos de umărul lui Petru care o studia cu coada ochiului, ușor amuzat. Mirosea frumos a Helene
Rubinstein, ceva rar pe vremea aceea. Privind-o, lui Petru îi veni în minte “Celula auriculară”a lui Redon – aceeași
figură ușor androgină cu profil de medalie, părând a sonda simultan lumea și pe sine.
Se simțea supravegheat, cu toate că Ondina nu dădea impresia că o face; afară ningea cu fulgi grei, îmbibați de
apă; pe geamurile vopsite în verde până la jumătate curgeau lacrimile sfârșitului de iarnă bătrână.
In curtea interioară se auzeau glasurile unor copii care bombardau cu bulgări un om de zăpadă. Copiii trecură
apoi la un joc pe care Petru dori intens să-l vadă: ”-Ce e sus?/-Pui de urs. /-Ce e jos?/-Lapte gros. /-Dă-te jos! ”
Jocul părea fără sfârșit între zidurile vinete ca de închisoare americană. Petru percepu ușile metalice glisante în-
chise brutal la etajele unu și doi; gardienii încuiau violent celulele în care deținuții stăteau obligatoriu cu spatele în-
tors către intrare; auzi pași depărtându-se, zăngănit de chei scăpate pe pasarelă; o înjurătură într-o limbă orientală
veche, apoi tăcerea întreruptă doar de respirația chinuită a cuiva rămas în urmă...
La cantină nu găsiră locuri. Ondina își ridicase privirea ei regală, dezgustată de mulțimea care sorbecăia zgo-
motos o ciorbă de cartofi cu câteva fire de carne, zise “hai dracului de-aici, nu vezi că pute?”și Petru o urmă supus,
atent să nu alunece pe dalele slinoase. Ieșiră.
Cumpărară, în drum, salam, ciocolată, suc de ananas și o sticlă de Havana Club – Cuba Libre – băutura lui
Fidel (încă se mai găsea); intrară în căminul înghețat. Ondina nu nimeri broasca ușii, el o ajută. Înăuntru mirosea
a cameră în care locuiseră nouă luni băieți de la țară, șantieriști care lăsaseră în urmă o mizerie cosmică: hârtii de
ziar unsuroase, mucuri de țigară, saltele pătate... Eta se despărțise de cei doi motivând ceva aiurea; de altfel nu se
mai întoarse până la ziuă. ”O curvă”, râse alteța sa, ”trăiește cu șeful de șantier care e însurat cu o lesbiană”. Petru
fu convins că treaba fusese aranjată, dar nu comentă.
Ondina își aruncă paltonul negru pe pat, rămânând în niște raiați vișinii și într-un pulover verde “împletit de
mama”. Găsiră pe undeva un reșou și, curând, aerul deveni prietenos, așa încât “îngerii puteau zbura nestingheriți”.
După care ea se făcu brusc palidă, Petru crezu că îi e rău și îi turnă grăbit un pahar de Havana; își turnă și el, băură.
În acea noapte”a iertării și a iubirii”rosti Ondina cuvintele magice care îl ținură lângă ea douăzeci și trei de ani:
”Dar tu, Petros, ai mâncat carne de leu... ”
***
Au trecut aproape doi ani de la acel septembrie al nu știu cărui an, al nu știu cărei vieți. In tot acest timp, nu-mi
amintesc să fi făcut vreun lucru demn de ținut minte. Parcursesem un traseu lipsit de variație, navigând prin puste
nesfârșite al căror capăt nu-l întrezăream. Socoteam, în ce mă privea, că e inutil să mai afirmi ceva despre un tip al
cărui mod de existență este anchiloza fizică și mentală. Stăteam toată ziua răsfoind ziare vechi din care aflam abia
acum de căderi de guverne și catastrofe aviatice, de divorțuri și căsătorii celebre, de sinucideri suspecte. Uneori par-
curgeam aceeași știre, mirându-mă de fiecare dată, adnotând aceleași pasaje, comentându-le interogativ sau excla-
mativ. La căderea serii, consemnam în jurnalul de bord aceeași propoziție a unui împărat ratat: ”Diem perdidi”- încă
o zi pe care am pierdut-o... Priveam nepăsător cum amurgul pătrundea tiptil în camera mea de veghe, mai întâi
fragmentat în pen-umbre și pen-lumini, apoi uniform, în violet și roșu. Ușa Ondinei devenise o fantă de întuneric
permanentă, singurul punct ferm într-o lume în mișcare.
Dimineața venea ca o hermină, holbându-se la mine cu ochi de albinos, încercuiți cu roz. Încă visam că sunt un
vânător pe o cărare povârnită; de pildă, imi imaginam că hermina se debarasase fulgerător de blana ei, că alergam
după ea, fără a-mi da seama că, de fapt, călcam pe zăpadă...
Miluca nu mă mai căuta, distanța dintre orașele noastre se dilatase . Sufeream ca un prost după vorba ei
moldovenească, insinuantă, parșivă. Îi trimisei mesaje în cele mai nepotrivite momente, mă purtai oribil. Ca și
când m-aș fi găsit în ultima clipă a vieții mele, parcursei rapid copilăria și tinerețea, mă gândii la sinucidere, apoi
renunțai(din lașitate). Însă nimic nu apăru la orizont pentru a-mi da curaj. Era de Florii și nimeni nu-mi telefonă, la
ușă nu sună nimeni. Imi amintesc că luna plină îmi încordase simțurile la maximum; prin fereastra deschisă un tip
striga disperat “Marcela! ”apoi “Adriana”; la televizor Rick bea de stingea, într-o Casablancă ostilă, în timp ce negro-
teiul Armstrong zdrăngănea la pian în cârciuma goală: ”You must remember this... ”
Sora Giovanna venea zilnic, fără să-mi adreseze o vorbă. Dacă n-ar fi avut parura albă, ar fi fost ușor confundată
cu iezuitul lui Kovalski, Trecea, biată făptură androgină, dispărând rapid în spatele ușii din lemn roșcat de cireș.
Câteva ceasuri parcă o înghițea pământul.
Și totuși, într-o dimineață timpul se destinse. Mă trezisem surprinzător de calm și, cu toate că am încercat în clipa
următoare să fac obișnuitul exercițiu de memorie, n-am reușit să-mi amintesc nimic din ceea ce visasem. Am simțit
că sora Giovanna venise deja, după mirosul de iod pe care îl răspândea de obicei. Însă altceva plutea în aer și nu mă
înșelam.
De astădată ieși neobișnuit de repede din camera Ondinei. Se opri în ușă și mă privi fix, fără a scoate o vorbă.
Apoi plecă încet, ca și cum ar fi considerat că misiunea ei se încheiase...
M-am ridicat și am făcut câțiva pași de om abia ieșit din convalescență. Era spre sfârșitul lui mai, furtunarii și
pescărușii își făcuseră din nou apariția pe cerul de deasupra orașului. Lumea se amestecase frumos, oameni și păsări,
adia o briză sărată, undeva se auzea sirena unui cargobot, ca un tunet.
Am intrat ușor în camera Ondinei, amețit de miresme... Peretele dinspre miazănoapte dispăruse complet. In
curtea cotropită de soare înfloriseră gutuii. Printre frunzele lor groase, cerate, se strecurau fluturi galbeni, puzderie de
fluturi mirosind a fructe încă nenăscute . In jurul trunchiurilor crăpate de bătrânețe rămăseseră întipărite urme de
tălpi delicate. Urmele se pierdeau undeva, într-un punct, fără a se continua.
M-am aplecat și am ridicat de pe jos ceva care semăna cu o bucată de hârtie. In acea clipă am simtit că mor cu
inima bătând. Am recunoscut scrisul ferm, lipsit de digresiuni inutile: ”Exist. Sunt în maxi-taxi, în drum spre Piatra-
Neamț. Dacă nu te obosește prea tare, du acest mesaj la Mantua”.
M-am întors către ușă. Am răsucit cheia pe dinăuntru, de două ori. Definitiv.
DARIE LĂZĂRESCU
Mai-iulie 2007